Adolescenții și importanța educației sociale și religios-morale în familie, școală și biserică

Cuvânt înainte

„Muntele şi omul se aseamănă, dar cu deosebirea că de unde prin munte pământul tinde spre cer, prin om cerul a coborât pe pământ.’’

Omul — ca reflecţie a cerului — reprezintă cununa creaţiei lui Dumnezeu.

Omul nu este numai o fiinţă solitară, care trăieşte izolat de semeni şi de lume, ci o fiinţă socială, acel zoon politikon a lui Aristotel.

De aceea trăsăturile şi funcţiunile omului nu pot fi considerate numai atribute ale sale, dependente numai de el, deoarece ele sunt moduri de conjugare cu lumea, cu societatea mai ales, în care un cuvânt dc spus arc şi mediul.

Persoana umană nu este o fiinţă statică, ea trebuie înţeleasă ca o fiinţă dinamică, în necontenită dezvoltare. Evoluţia ei continuă priveşte atât structura psihologică (inteligenţă, caracter, emotivitate) şi infrastructura biologică (sau corpul) cât şi suprastructura socială (ori societatea).

Sub unghi obiectual, fiinţa este atât cât se vede corpul.

Din punct de vedere sufletesc însă, fiinţa nu se opreşte nicicând la frontiera trupului. Suntem nu numai noi, ci şi familia în care ne-am născut, căsătoria pe care o întemeiem, meseria pe care o avem, clasa şi naţiunea din care facem parte etc.

Lucrarea de faţă vizează dezvoltarea personalităţii din perspectiva familiei, şcolii şi Bisericii, ca factori fundamentali ai educaţiei.

Importanţa unei astfel de teme constă în abordarea practică prin cercetarea fenomenului actual al educaţiei din prisma factorilor amintiţi.

Interesul pentru această temă s-a născut din abordarea interdisciplinară -sociologică şi teologică. Cele două domenii de cercetare au în comun problematica fiinţei umane, una accentuând rolul social al acesteia, cealaltă subliniindu-i dimensiunea spirituală.

I. Raportul persoană – percepţie a Divinităţii

Educaţia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca şi prin funcţiile sale şi, prin urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult decât de orice altă ştiinţă.

Personalitatea umană se dezvoltă în mod necesar în continuarea unor premise pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Educaţia are rolul de a stimula evoluţia potenţelor genetice, permiţând realizarea naturii umane.

La nivelul speciei umane, educaţia este necesară şi posibilă tocmai pentru că structurile genetice ale organismului uman obişnuit sunt nespecializate şi prezintă o mare plasticitate.

Educaţia este o funcţie eminamente socială. Ea socializează, adică transformă un individ biologic asocial într-un membru al unei colectivităţi, asigurând interiorizarea comportamentelor „fixate’’ în calitate de comportamente normale, care se regăsesc, dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la majoritatea lor.

Educaţia constă într-un efort continuu orientat către a impune copilului moduri de a vedea, de a simţi şi de a acţiona la care el n-ar fi ajuns în mod spontan. Aceasta înseamnă că educaţia se manifestă ca o veritabilă forţă creatoare; „ea nu se mărgineşte să dezvolte pe individ în sensul arătat de natură, făcând vizibile forţele ascunse care nu cer decât să se manifeste. Societatea creează în om un om nou.Grupul social e cel care educă, el e cel care se „reproduce" în fiecare persoană nouă’’

Impactul societate - individ, în planul educaţiei, e posibil întrucât colectivitatea acţionând amplu, influenţează şi provoacă reacţii la nivelul conştiinţei individuale. Pornind de la acest raport, de la acest schimb prin care s-a realizat o unitate din punct de vedere social, educaţia sub unghi sociologic o priveşte ca o rezultantă a circulaţiei valorilor, şi care e posibil de realizat, având încredere în această acţiune. Acţiunea educativă o constituie valorile dominante şi caracteristice ale grupului social, urmat de circulaţia acestora sub forma tradiţiilor şi a sporului de creaţie care se realizează permanent