Contractul - donație

INTRODUCERE

Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului privat, a obligațiilor civile și comerciale are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor (de exemplu, vânzarea - cumpărarea, donație, schimbul, împrumuarea), de folosință și conservarea lor (de exemplu, locațiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu antrepriza).

În dreptul roman contractul de donație (practum donatignis) era recunoscut ca o înțelegere neformală prin care „o parte, donator, pune la dispoziția unei alte părți, donatar, cateva valori din contul patrimoniului său, cu scopul măririi patrimoniului, celui din urmă (animus donanoi). Donația poate fi înfăptuită în diverse forme juridice: transmiterea nemijlocită a dreptului de proprietate asupra bunului, în particular, plata sumei de bani, în forma acordării dreptului de servitute. Un caz aparte al donației era promisiunea de a pune ceva la dispoziție, de a săvârși niște acțiuni determinate - promisiunea de donație.

Deci, încă legislația romană privea donațiunea ca un act prin care o parte numită, donator, își micșorează patrimoniul în favoarea celeilalte părți, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăți.

Contractul de donație nu era recunoscut de către clasicii juriști romani ca un contract tipic (contractus), dar se atribuia la înțelegeri nefiind inclus în nici categorie de contracte (pacta).

În cursul dezvoltării ulterioare a legislației, unele din aceste înțelegeri (pacta) au primit apărarea citării (pacta legitima). În această ordine de idei, I.A.Pokrovskii scria: „Un astfel de statut l-a primit și data, dar mai ales promisiunea de donație - donatio. Donatio poate fi efectuată pe cele mai diverse căi: transmiterea nemijlocită a bunului, iertarea datoriei, promisiunea de donație; ultima nu numai în perioada republicii, dar și în dreptul juriștilor clasici, fiind valabilă doar atunci când îmbrăca forma stipulatio. Un simplu pactum donatious putere juridică nu avea.”

Prin stipulatio în dreptul roman se înțelegea o oarecare formulă magică prin care față de o persoană se adresa o întrebare, iar aceasta din urmă, răspundea, că dă sau face la ceea ce a fost ca interogată.

În același timp dreptului roman îi era cunoscut și revocarea donațiunilor. Așa donatorul putea revoca donațiunea pentru ingratitudinea donatarului.

La origine, ingratitudinea a fost o cauză de revocare a donației numai în cadrul raporturilor dintre patroni și clienți. În epoca lui Justinian această cauză de revocare a fost extinsă și la alte donații.

Dacă patronul a făcut o donație clientului său, iar după aceea i s-a născut un copil (survenire de copii) poate iarăși să revoce actul de libertate.

În cazul donațiunii cu sarcini (donatorul trebuie să facă o prestațiune pentru un terț), dacă sarcina nu este executată, donatorul poate revoca actul prin actio pracscriptis verbis sau prin condictio causa data causa non secuta.

CAPITOLUL I.

Considerații generale privind contractele

1.1. Noțiunea privind contractul

Potrivit art.1166 din Codul civil, contractul reprezintă acordul dintre două sau mai multe persoane prin care își manifestă voința cu intenția de a constitui, de a modifica sau de a stinge un raport juridic.

Știința dreptului civil consideră această definiție ca fiind incompletă, deoarece nu sunt enumerate toate efectele pe care le poate produce un contract, cum ar fi modificarea și stingerea unui raport juridic. De aceea într-o definiție mai relevantă contractul se poate defini ca acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic, dând naștere unei obligații sau constituind un drept real, a modifica sau în momentul în care părțile contractante și-au exprimat voințele concordante, cu respectarea condițiilor de fond și de formă cerute de lege, prin raportare la specificul fiecărui tip de contract .

Încheierea contractului este guvernată de principiul libertății contractuale deoarece orice contract este creația unei voințe umane .

Codul civil român de la 1864 consacra, cu titlu de principiu de drept, libertatea oricărei persoane fizice sau juridice de a încheia orice tip de contracte. Acest principiu este consacrat în doctrină sub denumirea de principiul libertății contractuale.