Dimensiuni ale Excluziunii Sociale a Persoanelor Adulte fără Adăpost

Cine sunt persoanele adulte fără adăpost- Cum au ajuns să trăiască în stradă- Care sunt nevoile lor- Ce se poate face pentru ele- Acestea sunt întrebările la care doreşte să găsească un răspuns prezenta lucrare, adecvat timpului şi contextului social al municipiului Focşani.

Fenomenul etichetării si culpabilizării lor de către opinia publică este frecvent, la noi fiind binecunoscut si deseori utilizat termenul de boschetar, iar aceasta se datorează în primul rând faptului că se încercă delimitarea de responsabilitatea implicări şi acordării ajutorului necesar pentru a depăşi situaţia în care se află.

Problematica socială ridicată de fenomenul Persoane Adulte Fără Adăpost este cu atât mai complexă într-o societate care respinge şi nu acceptă această categorie socială marginală, fără casă şi acte, fără identitate socială, faţă de care există doar o atitudine de excludere.

Până spre sfârşitul anilor '90, autorităţile din România nu acceptau, în mod oficial, existenţa acestei categorii de persoane, fiind ignorate de sistemul de protecţie socială şi pentru care nu existau prevederi legislative ţintite pentru ajutorarea lor.

In anii 2000 s-au făcut paşi importanţi pentru recunoaşterea realităţii situaţiei persoanelor adulte fără adăpost. Societatea românească a găsit un răspuns pentru integrarea acestora, oferind un loc protejat legal, respectând principiul demnităţii umane: adăposturile de noapte, prin care se oferă condiţii minime pentru existenţă celor defavorizaţi dintre toate persoanele in dificultate.

Conform estimărilor, „oraşul Bucureşti nu poate fi denumit „oraş de carton”, cum era spre exemplu Londra, cu peste o sută de mii de persoane fără adăpost. Lecţia

ţărilor dezvoltate ne învaţă însă că cel mai probabil acest fenomen se va extinde şi în România, cu atât mai mult cu cât nu este proiectat nici un plan de intervenţie. Deocamdată, discursurile mass-media, atenţia politicienilor, studiile sociale acordă mai puţină atenţie persoanelor adulte fără adăpost (cu sau fără copii în întreţinere).” (Stănculescu, Berevoescu, 2004, p.163)

Vizibilitatea mai crescută a fenomenului „copiii străzii" şi o oarecare sensibilitate a opiniei publice (naţionale şi internaţionale) faţă de acesta, a condus la acordarea unei atenţii sporite acestui subiect. Fenomenul persoanelor adulte fără adăpost este asociat fenomenului „copiii străzi", dar până în prezent a primit o atenţie marginală. Preocupată de acest fenomen a fost mai degrabă societatea civilă şi nu autorităţile.

Vom explora dacă, la nivelul municipiului Bucureşti, au fost dezvoltate şi menţinute programe de protecţie socială minimală care să ofere servicii minimale cum ar fi: hrană, adăpost, îngrijire medicală, necesare pentru supravieţuirea persoanelor adulte fără adăpost.

CAPITOLUL I

Delimitări conceptuale şi etiologia vieţii în stradă

1.1. Definiţii

„Dincolo de lipsa adăpostului stabil, care practic dă numele acestei categorii, aspect care se vede, starea de izolare, marginalitatea, alienarea şi excluderea socială sunt celelalte atribute definitorii ale acestei stări de fapt şi ale acestei condiţii umane.” (Muntean, Sagebiel, 2007, p.227)

Ele reprezintă însă ceea ce am putea numi the other side, pentru că aceste realităţi, cu efecte extreme în planul integrităţii emoţionale şi relaţionale, dar şi sociale, sunt cele care nu se văd la o primă evaluare, cele care nu posedă atributul evidenţei pentru cei mai mulţi dintre noi.

Cei care se înscriu în reţeaua de profesionişti din acest domeniu trebuie să le recunoască existenţa, să ţină cont de ea, dar mai ales să conştientizeze faptul că

aceste atribute se află într-o relaţie de cauzală cu lipsa unei locuinţe. Izolarea, excluderea, marginalitatea şi alienarea pot să constituie în egală măsură cauze, dar şi efecte ale lipsei unei locuinţe, să determine, dar şi să fie generate de această stare de fapt