Efectele Fertilizării Asupra Productivității Agricole

INTRODUCERE

Am ales tema „Efectele fertilizării asupra productivităţii agricole” deoarece consider că ar fi interesant, dar mai ales util, să aflăm în ce măsură folosirea materialelor chimice pot stimula creşterea importanţei şi volumului agriculturii în cadrul economiei.

În contextul crizei mondiale, elementul de bază pentru ieşirea din criză este, consider eu, creşterea producţiei de cereale la nivel naţional. Aşadar, se cuvine să ne aplecăm asupra situaţiei agriculturii în trecut, pentru a putea determina în ce masură se poate reveni la acea situaţie; asupra situaţiei agriculturii la nivelul UE, pentru a vedea unde se situează România în contextul agrar european şi in particular, care ar putea fi măsurile care ar putea fi luate pentru creşterea producţiei agrare.

Pornind de la ideea că agricultura este una dintre cele mai vechi ramuri ale activităţii umane şi că aceasta este printre domeniile care pot susţine singure viaţa, ajungem la convingerea că, deşi este una dintre cele mai vechi îndeletniciri, românii au încetat treptat să-i acorde importanţa care i se cuvine.

Cât timp nu s-a ştiut prea mult despre „codul genetic”, nu s-a cunoscut nici rolul acestuia în dirijarea diferitelor procese biologice, din cursul perioadei de vegetaţie, cu repercusiuni asupra producţiei.

Strategia recoltelor mari şi stabile necesită o mai bună cunoaştere a proceselor biologice şi a factorilor care le dirijează. Procesele de creştere, dezvoltare şi de formare a recoltei sunt controlate de codul genetic, care deţine informaţiile privind succesiunea, durata, factorii favorizanţi şi restrictivi ai desfaşurării acestuia.

Cerecetarea ştiinţifică şi practica au demonstrat că folosirea substanţelor chimice în cadrul tehnologiilor moderne de cultivare a plantelor aduc sporuri de producţie medii de 30-50 % şi chiar mai mult. Practica a arătat că utilizarea acestor substanţe chimice în agricultura duc la o plafonare a recoltei şi uneori chiar la scăderea ei. Cât timp îngrăşămintele chimice se foloseau în mod sporadic şi în cantităţi mici, dozele de îngrăşăminte se stabileau pe baza rezultatelor unor experienţe empirice făcute în condiţii de câmp. Datorită faptului că îngrăşămintele chimice nu se folosesc de plantă 100% în anul când sunt aplicate şi că au un caracter rezidual de 30-60% pentru cele cu azot, 50-80% pentru cele fosfatice şi de 30-40% pentru cele potasice, terenul se neuniformizează din punct de vedere al fertilităţii.

Practicarea agriculturii folosind hibrizi foarte performanţi rezolvă pentru moment creşterea producţiei, dar pe termen lung poate contribui la îngustarea bazei genetice a speciilor cultivate, crescând riscurile apariţiei unor atacuri puternice ale bolilor şi dăunătorilor.

Progresul tehnologic şi cercetarea stiinţifică au deschis noi orizonturi în ceea ce priveşte agricultura, oferind, acolo unde sunt utilizate, producţii spectaculoase de cereale.

Este limpede că, dacă România ar folosi la scară largă aceste atuuri, criza mondială recentă ar fi mai dulce, sau poate chiar inexistentă, în contextul în care România este o ţară cu un potenţial foarte mare, care din nefericire se măreşte de la un an la altul.

Soluţia la care trebuie să se recurgă este una de compromis în sensul de a se folosi acele tehnologii care vor conduce la reducerea dependeţei producţiei agricole de cantitatea de pesticide administrată.; reducerea numarului de pesticide de la 800 la 200 în urmatorii 5 ani, cu o diminuare concomitentă a numarului de tratamente; reintroducerea asolamentelor cu 4-5 plante; reducerea dozelor de îngraşăminte şi creşterea coeficientului de utilizare a elementelor de nutriţie de către plante.