Eticheta ecologică europeană

CAPITOLUL I

ETICHETA ECOLOGICǍ EUROPEANǍ

Eticheta ecologică este un simbol grafic, şi /sau un text descriptiv aplicat pe produs sau ambalaj, într-o broşură sau alt document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţiile necesare cu privire la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piata.

Eticheta ecologica europeana (Floarea Europeana), creata de Comisia Europeanǎ in 1992, este o schema unicǎ de certificare pentru a ajuta consumatorii sǎ distinga produsele/serviciile verzi, care nu afecteazǎ mediul. In ultimii 10 ani, eticheta ecologicǎ europeanǎ a devenit un simbol de dimensiune europeanǎ pentru produse/servicii.

O etichetǎ ecologicǎ – un ecolabel , - are ca scop certificarea, in faţa consumatorului a calitǎţii ecologice a unui produs sau a cuplului ambalaj-produs.

Intreprinderea producatoare, interesatǎ sǎ obţinǎ o asemenea etichetǎ pentru un produs sau trebuie sa iniţieze un demers voluntar in acest sens, urmand apoi ca atribuirea etichetei ecologice sǎ se facǎ de catre un organism guvernamental. Firesc, produsul vizat trebuie sa corespundǎ unor norme şi sǎ indeplineascǎ o serie de criterii de atribuiere.

In anii 1977-1978, in Germania, a fost creatǎ prima etichetǎ ecologicǎ denumitǎ ”Blue Angel”.Acest sistem voluntar a fost iniţiat, se pare, ca urmare a intensificǎrii preocupǎrilor ecologice ale consumatorilor. Sistemul era patronat de Agenţia Federalǎ a Mediului.

In 1988 este propusǎ eticheta ecologicǎ “Environmental Choice” şi in Canada. Caracteristicile acestui sistem vizau: acordarea pe baza unor criterii foarte stricte, abordarea analizei intregului ciclu de viaţǎ, consultarea publicului, inspectarea uzinelor fǎrǎ preaviz, suportarea de catre solicitant a cheltuielilor de testare a produsului. Sistemul prezintǎ si unele incoveniente (procedura complexǎ, cost important).

Coordonarea sistemului de marcare ecologicǎ a fost atribuitǎ Consiliului pentru problemele mediului inconjurǎtor, organism independent constituit de Ministerul Federal al Mediului.

In anii 1988-1989 a fost creatǎ in Japonia eticheta ecologicǎ “Eco Mark”, sistem patronat de Oficiul Eco-Mark din cadrul Agenţiei Mediului. Primele produse etichetate au fost cele de uz casnic, printre care cele obţinute din materiale de plastic reciclate. Sistemul prezintǎ atat avantaje (taxǎ redusǎ, deschidere catre produsele strǎine, campanie de informare si campanie de presa), cat şi unele inconveniente (participare redusǎ a publicului, putere redusǎ pe linia controlului).

In SUA se poate vorbi de eticheta ecologicǎ din 1989.

Marea Britanie a hotǎrat sǎ introducǎ un sistem de marcare ecologicǎ şi s-a organizat astfel Grupul National Consultativ pentru Marcarea Ecologicǎ. Scopul declarat a acestui sistem este sǎ determine o cerere in creştere pentru produse nepoluante, venitǎ din partea consumatorilor, din ce in ce mai convinşi de utilitatea acestora,care sǎ constituie o presiune continuǎ pentru producǎtori, de a realiza produse ecologice.

Se pare cǎ cea mai severǎ metodologie de etichetare a fost propusǎ de catre Franţa, in anul 1991. Marca francezǎ « Envinronmental Choice » are exigentele ecologice cele mai ridicate, acordarea se face prin utilizarea unor tehnici de analizǎ dintre cele mai evoluate. Acordarea etichetei ecologice solicitantilor se face pe baza unui contract, are o valabilitate de tre ani, verificandu-se in aceste timp respectarea conditiilor cerute, de cǎtre echipe de experţi.

In decembrie 1991, miniştrii mediului din CEE au decis sǎ introducǎ o reglementare pentru o eticheta ecologicǎ euuropenǎ. Prin reglemantarea nr.880 a Consiliului UE din martie 1992 se introduce un sistem comunitar de etichetare ecologicǎ. Acestui certificat comunitar ii revine misiunea de a identifica acele produse care afecteazǎ cel mai puţin mediul şi care sunt in conformitate cu standartele Uniunii Europene privind sǎnǎtatea, siguranţa şi cerinţele mediului. Nu se eticheteazǎ ecologic, corespunzǎtor legislatiei, produsele care conţin substanţe sau preparate clasificate ca fiind « periculoase » şi produsele fabricate prin procese care cauzeazǎ pagube omului si mediului.

Decizia Comisiei 93326CEE a stabilit instructiuni pentru stabilirea costurilor şi taxelor pentru eco-etichetǎ. Se plǎteşte o taxǎ pentru aplicarea etichetei ecologice şi apoi taxe anuale de utilizare a acesteia. Eticheta este atribuitǎ pentru trei ani, reinnoibil. Condiţiile de acordare pentru fiecare categorie de produse trebuie stabilite de cǎtre un comitet format din reprezentanţi ai statelor membre, in urma unui proces de consultǎri in care sunt angrenate grupuri de interese din industrie, comerţ, consumatori precum şi organizaţii de mediu. Ea priveşte atat produsul cat şi ambalajul şi este multicriterialǎ, luand in considerare toate stadiile ciclului de viatǎ al produsului : materii prime, transformare, distribuţie şi transport, consum si postconsum.