Evaluarea nivelului de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională la SC Timken România SA. Ploiești

PARTEA I

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul respectiv.

Indiferent că este vorba de un loc de muncă, un atelier sau o întreprindere, o asemenea analiză permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a resurselor pentru măsurile prioritare.

Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat şi cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri: gravitatea şi frecvenţa consecinţei maxime posibile asupra organismului uman. Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de risc, respectiv niveluri de risc global pentru întregul sistem analizat.

Conform Legii Securităţii şi Sănătăţii in Muncă 319/2006, conducătorii unităţilor economice sunt singurii responsabili de sănătatea şi securitatea salariaţilor, ei se află în centrul activităţii de prevenire a riscurilor şi asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă. Au obligaţia legală de a asigura starea de securitate şi de a proteja sănătatea salariaţilor.

Obligativitatea evaluării riscurilor profesionale în ţara noastră decurge din legislaţia actuală în domeniu, care a fost armonizată cu legislaţia Uniunii Europene privind securitatea şi sănătatea în muncă. Astfel, Legea 319/2006, în capitolul III "Obligaţiile angajatorilor" care transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE/1989 prevede:

art. 7 al. 3 – Angajatorul are obligaţia să implementeze măsurile prevăzute la alineatele 1 şi 2, pe baza următoarelor principii de prevenire:

a) evitarea riscurilor;

b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

c) combaterea riscurilor la sursă;

al. 4. Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:

a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau a preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă;

b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit.a) si dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/ sau unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice;

art. 12. al. 1. Angajatorul are următoarele obligaţii:

a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;

Legislaţia actuală obligă conducătorii de societăţi să introducă conceptul de securitate în însăşi organizarea muncii. Aceştia pot să intervină pentru:

• lucrul în echipe succesive;

• limitarea numărului de lucrători expuşi la produse şi procedee periculoase;

• luarea de măsuri organizatorice atunci când o societate terţă intervine pe teritoriul alteia;

• limitarea timpului de expunere la minimum necesar;

• alegerea celor mai adecvate mijloace de protecţie individuală;

• impunerea supravegherii medicale permanente şi periodice a celor mai expuşi muncitori;

• impunerea de restricţii privind munca tinerilor şi a femeilor.

Metodele şi mijloacele de analiză a sistemelor de muncă sub aspectul securităţii muncii sunt necesare pentru identificarea rapidă şi realistă a situaţiilor deficitare din punctul de vedere al prevenirii accidentelor şi a bolilor profesionale.

Eliminarea totală a pericolelor respectiv a accidentelor şi a bolilor profesionale din sistemul de muncă este în mod practic imposibilă.

În realitate, există niveluri acceptabile de securitate a muncii, a căror punere în evidenţă necesită eforturi serioase de apreciere calitativă şi încercări de evaluare cantitativă.

În principiu, există două posibilităţi de evaluare a nivelului de securitate a muncii într-un sistem:

• evaluare postaccident / boală profesională

• evaluare preaccident / boală profesională

Evaluarea postaccident este utilă din punct de vedere a statisticilor de accidente, care pot caracteriza organizaţia din punct de vedere cantitativ şi calitativ prin indicele de frecvenţă şi de gravitate. În anumite situaţii aceste informaţii sunt de mare ajutor pentru aprecierea calităţii unor locuri de muncă din punct de vedere a securităţii în vederea implementării îmbunătăţirilor necesare.

Evaluarea preaccident ia în considerare posibilitatea de producere a accidentelor într-un sistem. Oferă soluţii înainte de a se întâmpla accidentul.

Noţiunea fundamentală utilizată este riscul de accidentare/îmbolnăvire profesională. Având în vedere importanţa evaluării preaccident, în Europa au fost dezvoltate mai multe metode apriorice;

• controale, verificări - la nivelul locurilor de muncă, secţii, ateliere, etc.

• metode directe (comparative)

• metode indirecte (analitice) - analiza riscurilor pe baza: ergonomiei sistemelor sau fiabilităţii sistemelor

Oricare ar fi metoda de evaluare, aceasta conduce la rezultate concrete şi operaţionale dacă se bazează pe recunoaşterea a patru criterii fundamentale:

• rigurozitate ştiinţifică – să decurgă dintr-o teorie coerentă şi completă;

• criteriul finalităţii – scopul urmărit este realizarea securităţii, prin diferite obiective parţiale, care conferă particularitate metodelor de analiză;

• criteriul complexităţii – metoda să fie adaptată pentru sistemul dat;

• criteriul economic – în funcţie de importanţa şi de gravitatea consecinţelor posibile.

Componentă intrinsecă a strategiei manageriale, activitatea de prevenire reprezintă un ansamblu de procedee şi măsuri luate sau planificate la toate stadiile de concepere, proiectare şi desfăşurare a proceselor de muncă, menită să asigure desfăşurarea proceselor de muncă în condiţii de maximă securitate pentru sănătatea şi integritatea participanţilor la proces, prin care se elimină riscurile de accidentare sau îmbolnăvire profesională. Astfel, aceasta se constituie ca o ştiinţă de interfaţă îmbinând cunoştinţe şi tehnici de strictă specialitate în domeniul de aplicare cu tehnici şi cunoştinţe din domeniul ergonomiei, igienei industriale, psihosociologiei muncii, medicinii muncii şi toxicologiei industriale. În acest context, se poate afirma că sarcina principală a activităţii de prevenire o reprezintă obţinerea maximumului de eficienţă şi de calitate a muncii în condiţiile reducerii numărului de accidente către zero.