Garanțiile Personale în Dreptul Civil

Capitolul 1

Dispoziţii generale cu privire la garanţiile personale

Raţiunea finală a existenţei oricărei obligaţii este executarea ei. Garantarea obligaţiei

constituie o măsură de asigurare a acestei executări.

La momentul naşterii raportului juridic obligaţional certitudinea creditorului cu

privire la realizarea dreptului său de creanţă este relativă, în sensul că această realizare nu

depinde în mod exclusiv şi absolut de voinţa sa, ci este un drept de a ajunge la lucru prin

intermediul voinţei unei alte persoane, anume debitorul. Este posibil însă ca acesta

(debitorul) să nu-şi îndeplinească îndatorirea ce-i incumbă. De aceea creditorul ştie, sau ar

trebui să ştie încă de la începutul raportului obligaţional că, dacă debitorul nu-şi execută de

bunăvoie obligaţia, va putea să-l constrângă fie la o executare în natură, fie la o executare

prin echivalent.

Totodată, creditorul mai ştie că, deşi legea îi dă dreptul la urmărirea întregului

patrimoniu al debitorului, precum şi dreptul de a lua anumite măsuri destinate să asigure

conservarea patrimoniului debitorului (obţinerea unui sechestru asigurător, intervenţia în

procesele de împărţeală ale debitorului, acţiunea în declararea simulaţiei, întreruperea unei

prescripţii ce curge împotriva debitorului), sau să acţioneze pentru a înlătura neglijenţa sau

actele frauduloase ale debitorului, ori dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor

aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi, toate aceste măsuri nu vor putea determina

întotdeauna transformarea probabilităţii realizării creanţei în certitudine. Toate aceste

mijloace juridice prezentate mai sus pot avea efecte pozitive pentru creditor în anumite

situaţii, dar pot exista cazuri în care creditorul găseşte un patrimoniu golit sau sărăcit de

elemente active.

Garanţiile au fost definite1 ca fiind ansamblul mijloacelor juridice care, dincolo de

limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept conferă creditorului garantat

anumite prerogative suplimentare care constau fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie

în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă

persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

În unele lucrări de specialitate2 noţiunea de garanţie este luată într-un sens mai larg,

cuprinzându-se în ea nu numai garanţiile propriu-zise. Astfel, prin garanţii ale creditorului ar

trebui să înţelegem „toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care

vin să se alăture acestuia, pentru a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea

executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în

cazul în care executarea reală nu mai are loc”. Din această definiţie se deduce următoarea

clasificare a garanţiilor:

a. Garanţii preventive (dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri).

b. Garanţii ale executării reale (clauza penală şi arvuna).

c. Garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiune, garanţii reale, privilegii).

Această definiţie are un caracter general şi este de natură să extindă sfera noţiunii de

garanţie, fără limite bine precizate.

Nici clauza penală şi nici arvuna nu sunt cuprinse în noţiunea de garanţie, deşi,

ambele contribuie la executarea obligaţiei3.

În cazul clauzei penale, cel care nu-şi execută obligaţia va trebui să plătească suma

prestabilită, care reprezintă evaluarea globală a prejudiciului, fără ca cealaltă parte,

creditorul, să fie dator să facă dovada directă a prejudiciului suferit. Ameninţarea plăţii

acestei sume ar constitui elementul de garanţie a executării, caracteristic clauzei penale.

În cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din cauza celui care a plătit

arvuna , acesta nu mai poate cere restituirea ei, iar dacă executarea este imputabilă celui care

a primit arvuna, trebuie să o restituie îndoit.

În funcţie de obiectul lor sistemele de drept cunosc două mari categorii de garanţii:

personale şi reale. Garanţiile personale sunt fidejusiunea, garanţiile autonome (scrisoarea de

confort, scrisoarea de garanţie bancară), precum şi alte garanţii anume prevăzute de lege.

Garanţiile reale sunt gajul, ipoteca şi dreptul de retenţie.