Mesianismul

INTRODUCERE

Ideea mesianică ia naştere odată cu începutul neamului omenesc. Ceea ce a provocat doctrina despre reformatorul sufletului omenesc a fost necesitatea unei reacţii radicale împotriva factorilor ce au produs o atât de accentuată suferinţă socială.

“Autorii cărţilor Vechiului Testament se fac ecoul voinţei divine şi vestesc treptat că omul va ieşi din acea stare de barbarie. Astfel, de la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis se vede anunţată ca un fir roşu de-a lungul istoriei până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu. Însă mesianismul nu este un apanaj propriu numai Vechiului Testament, căci idei mesianice găsim şi în literaturile religioase sau profane ale multor popoare.”

Profețiile mesianice desemnează răspunsul omului la insuccesele şi imperfecţiunile sale, împreună cu dorinţa şi preocupările sale de a se uni cât mai mult cu divinitatea. Ele constituie acel izvor viu şi nesecat din care poporul evreu îşi adăpa într-una speranţele şi aşteptările sale într-un viitor mai bun şi binecuvântat de Iahve.

Profețiile mesianice au avut ca scop anunțarea venirii lui Mesia, cel care va fi reprezentantul lui Iahve și prin care se va realiza mântuirea oamenilor. Ele apare odată cu începutul neamului omenesc. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis se vede anunţată ca un fir roşu de-a lungul istoriei până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu.

După Isaia Ebed-Iahve este Fiul lui Dumnezeu care se supune voinţei Tatălui şi primeşte să se jertfească pentru mântuirea neamului omenesc, iar „Duhul Meu” pe care Dumnezeu Tatăl îl va pune peste „Alesul” Său este Duhul Sfânt. El Îl va lumina pe Dumnezeu Cuvântul pentru a răspândi popoarelor legea care le va asigura mântuirea.

Mesianismul (conceptul mesianic) poate fi definit ca speranţa sau aşteptarea cu privire la venirea unui Mântuitor sau Salvator personal, cunoscut sub numele de Mesia (Meşiah) şi a unei ere mesianice care va fi instaurată de către Salvatorul Mesianic. Era mesianică, instituită de Mesia, va fi caracterizată prin domnia lui Dumnezeu asupra întregului univers terestru şi prin pace, prosperitate şi bunăstare pentru Israel. De remarcat este faptul că o dată cu dezvoltarea gândirii mesianice, proces desfăşurat în cadrul mai multor etape, s-a ajuns la atribuirea unui character universal mesianismului. Astfel se consideră că efectele acestei epoci vor fi resimţite într-un mod pozitiv de către celelalte naţiuni.

În gândirea iudaică prin termenul Maşiah – “Unsul” (ebr. מָׁשִיחַ ) este denumit Salvatorul şi Mântuitorul de la sfârşitul zilelor. Întâlnit în Levitic 4, 3-5 în expresia „preotul uns” „preotul care şi-a primit ungerea”, termenul a fost folosit la început pentru a descrie pe orice persoană care ar fi avut de îndeplinit o misiune divină – de la preoţi, profeţi şi pană la regi. Prima dată când cuvântul acesta primeşte conotaţii mesianice, este în 1Regi 2, 10, când se foloseşte sintagma ’’Unsul Domnului’’. De asemenea se poate observa că în cartea profetului Isaia, împăratului neevreu Cirus îi este atribuit numele de Unsul, Maşiah (Is. 45, 1), deoarece el era un executant al voinţei divine. De cele mai multe ori acest termen are rezonanţe eshatologic- mesianice.

În conformitate cu promisiunea făcută lui David (2Reg. 7, 12-13), dinastia davidică a fost privită ca fiind în mod specisal aleasă (2Reg. 22, 51; Ps.72; Ps. 110, 1-4; Is. 11, 1-2; etc.), iar mai târziu profeţi ca Isaia şi Ieremia au profeţit despre apariţia unui rege din casa lui David, a cărui domnie va fi glorioasă şi care va fi desemnat de către Dumnezeu şi va domni în numele Său.

CAPITOLUL I

MESIANISMUL IUDAIC

I.1. Scurt istoric al statului evreu

Statul unitar Evreu creat de regele David (1010-970 i.Hr), s-a destrămat după moartea fiului său, regele Solomon (970-931 î.Hr.) , în două regate mici: Iudeea la Sud şi Israel la Nord.

Semnele crizei s-au simţit încă în ultimii ani de conducere ai lui Solomon, din cauza politicii sale discriminatoare faţă de nordul Israelit. S-a introdus sistemul clăcii care era foarte urât de populaţie, israeliţii trebuiau să participe în fiecare an la construcţiile efectuate de Solomon, tot lor le revenea tăierea lemnului pentru corăbii – Cedri de Liban. S-a minimalizat şi rolul locurilor sfinte din nord, locuri ce aveau legătură directă cu numele lui Avraam, Iacob ş.a.