Modalități de Optimizare a Educației Ecologice Formale în Învățământul Preuniversitar

Introducere

Dezechilibrul ecologic existent la scară globală generalizează îngrijorarea omenirii şi motivează creşterea cererii de educaţie ecologică. Sănătatea planetei depinde de atitudinea fiecărui cetăţean faţă de ecosistemul cu care interacţionează. De aceea, educaţia ecologică trebuie să devină o preocupare coerentă şi permanentă a tuturor cadrelor didactice.

Un obiectiv extrem de important pentru viitorul omenirii este acela de a asigura îmbunătăţirea constantă a calităţii vieţii pentru această generaţie şi pentru cele viitoare, în aşa fel încât să fie respectată moştenirea noastră comună – planeta pe care trăim. Pentru a îndeplini acest obiectiv trebuie să învăţăm constant – despre noi, despre potenţialul nostru, despre limitele noastre, despre relaţionarea cu ceilalţi şi cu mediul în care trăim. Educaţia ecologică pentru o dezvoltare durabilă reprezintă o îndatorire pe viaţă care se constituie într-o provocare pentru indivizi, instituţii şi societate să vadă ziua de mâine ca pe o zi ce aparţine tuturor sau nu va aparţine nimănui.

Realităţile demostrează că „analfabetismul ecologic” conduce la ignorarea problemelor deosebit de complexe ale protecţiei mediului sau chiar la manifestarea unui comportament ostil, iresponsabil faţă de mediu, cu efecte din ce în ce mai grave asupra stării acestuia (Arhip A., 1996). Mai mult, se admite că marile probleme cu care se confruntă naţiunile în materie de mediu sunt provocate nu numai de proasta gestiune a ecosistemelor şi resurselor naturale, ci şi de acţiunea desfăşurată pe baza unor decizii eronate adoptate la nivel local, regional sau internaţional, de aplicare necorespunzătoare a regulamentelor şi instrucţiunilor existente, care la rândul lor se datorează ignoranţei sau lipsei de informaţii exacte, lipsei unei educaţii solide şi a formării adecvate.

Atitudinea elevului faţă de natură se formează şi se afirmă în strânsă legătură cu cunoştinţele ecologice teoretice pe care acesta le posedă, cu convingerile, semnificaţia morală şi estetică, dar şi cu activitatea practică în raport cu mediul.

Astfel, apare necesitatea constituirii şi dezvoltării unei culturi ecologice a omului contemporan, înţeleasă ca un ansamblu coerent de informaţii adecvate, capabile să determine convingeri şi atitudini constructive, responsabile, faţă de protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului ambiant (Arhip A., 1996).

Educaţia ecologică este un proces ce necesită timp pentru dezvoltarea atitudinilor, priceperilor şi deprinderilor care să creeze un comportament ecologic al cetăţenilor, deoarece populaţia nu poate să-şi dezvolte un comportament adecvat atâta vreme cât nu înţelege problemele de mediu prin prisma conştientizării efectelor ulterioare ale acţiunilor lor.

Educaţia ecologică presupune o formare pertinentă, dar şi o conştientizare a indivizilor de toate vârstele, la toate nivelurile, în cadrul şcolar şi extraşcolar, faţă de starea mediului şi problemele sale, astfel încât să creeze convingeri şi atitudini comportamentale favorabile soluţionării sau diminuării acestor probleme şi evitării apariţiei altora noi.

Normele de etică ecologică implementate prin modalităţile de educaţie formală, informală şi nonformală, prin care populaţia devine conştientă de acţiunile ei şi participă activ la actul decizional, pot fi considerate în contextul unei educaţii ecologice pentru o dezvoltare durabilă.

Educaţia ecologică constituie o componentă esenţială a efortului întreprins de diferite ţări pentru a da educaţiei o mai mare eficienţă. Acest scop va fi atins pe deplin numai în măsura în care mijloacele necesare implicării educaţiei ecologice vor fi clar incluse în politicile şi în planificarea generală a educaţiei. Adoptând o formulare holistă, fondată pe o înţelegere larg interdisciplinară, educaţia ecologică creează o viziune de ansamblu conformă realităţii raportului dintre capitalul natural şi sistemul socio-economic.

O educaţie ecologică va ajuta la înţelegerea şi conştientizarea faptului că în natură există legi inexorabile, că omul poate gospodări planeta numai cunoscând-o în intregime şi folosindu-i legile, pe cele imuabile şi pe cele trecătoare (Săhleanu V.,1989).

Capitolul I

Educaţia ecologică formală şi importanţa ei pentru dezvotarea durabilă

1. Definiţia, formele şi obiectivele educaţiei ecologice

Educaţia ecologică este procesul prin care sunt recunoscute valori şi clarificate concepte pentru a se putea dezvolta abilităţi şi atitudini necesare înţelegerii şi aprecierii relaţiilor dintre om, cultura din care face parte şi mediul biofizic. Educaţia ecologică include şi exersarea luării de decizii şi formularea unui cod propriu de conduită privind calitatea mediului. În declaraţia adoptată în cadrul Conferinţei de la Tbilisi (1977) se afirma că educaţia ecologică ar trebui să „încurajeze iniţiativa, spiritul de responsabilitate şi dedicaţie pentru edificarea unui viitor mai bun”.

Obiectivele educaţiei ecologice pot fi astfel descrise în termenii extinderii şi conştientizării, formării unei baze de cunoştinţe, de atitudini, dezvoltării de abilităţi şi participării active în procesele de indentificare şi rezolvare a problemelor. Totodată educaţia ecologică necesită un proces permanent de pregătire şi transfer de cunoştinţe ce implică observarea relaţiilor economice, sociale şi culturale dintre comunităţile umane şi mediu. Problema fundamentală pe care o abordează această formă de educaţie este legată de faptul că oamenii trebuie să înţeleagă că sunt responsabili pentru calitatea propriilor vieţi. Aşadar, educaţia ecologică constituie un proces educaţional esenţial, contând foarte mult cine o realizează şi unde se realizează.