Organizarea Administrativ-Teritoriala

INTRODUCERE

Problema organizării administrative a teritoriului statului s-a pus din totdeauna de când există stat, dar ea s-a pus cu mai multă acuitate în perioada constituirii statelor mari, centralizate, determinată fiind de nevoia unităţii de scop şi acţiune pe întregul teritoriu aflat sub suveranitatea statului.

La început, organizarea administrativă a teritoriului era mai mult o problemă de ordin practic, de bună conducere de către stat a supuşilor săi, şi mai puţin de ordin teoretic, de fundamentare, de explicare a resorturilor politice şi sociale care o determină. Abia mai târziu, în statele moderne, centralizate, teoreticienii au încercat să contureze sensurile şi semnificaţiile diferitelor formule la care statele au recurs în organizarea administrativă a teritoriului lor, definind astfel noţiuni şi concepte care să îmbrace, cât de cât mulţumitor, soluţiile practice impuse de cele mai multe ori de puterea politică.

Din totdeauna însă, organizarea din punct de vedere administrativ a teritoriului a interesat, am putea spune că în aceeaşi măsură, atât puterea de stat, cât şi colectivităţile locale, structurile organizate ale populaţiei de pe acel teritoriu.

Statul urmăreşte, în principal, ca prin unităţile administrativ-teritoriale pe care le creează să poată conduce şi guverna mai uşor societatea, iar colectivităţile locale, indiferent la ce nivel s-ar situa, tind spre o gestiune autonomă cât mai accentuată a problemelor care le privesc, atât în raport cu statul, cât şi cu structurile administrativ-teritoriale organizate la nivel superior. Este şi motivul pentru care, de-a lungul timpului, organizarea administrativă a teritoriului statului a cunoscut formule dintre cele mai diverse, încercând să răspundă, cel puţin pentru o anumită perioadă, uneia sau alteia dintre aceste tendinţe.

În diverse perioade, la diverse state aceste structuri administrative ale teritoriului au purtat denumiri diferite şi au fost organizate la început pe unul, apoi pe două sau trei niveluri având, astfel, fie legături directe cu puterea centrală a statului, fie mediate, prin intermediul celorlalte structuri teritoriale create de stat. În toate situaţiile însă raporturile juridice faţă de stat au fost raporturi de subordonare ierarhică, statul păstrându-şi puteri depline asupra unităţilor administrative pe care le-a creat pe teritoriul său.

Teritoriul reprezintă un criteriu important în definirea şi funcţionarea unui stat. Statul nu există în afara teritoriului şi nu funcţionează bine cu un teritoriu insuficient dezvoltat. Deşi geografic şi politic-administrativ ne bucurăm de statutul de membru în cadrul Uniunii Europene, din punctul de vedere al amenajării teritoriului ne aflăm într-o poziţie de relativă excluziune, existând numeroase probleme. Relaţia în teritoriu între oraşe şi zonele lor de influenţă – stadiul administrativ şi cel teritorial se opun situaţiei naturale în care oraşele şi zonele ce le înconjoară sunt legate economic şi social.

Organizarea administrativ-teritorială a statului interesează, în egală măsură, atât puterea de stat cât si colectivităţile locale, având prin aceasta o încărcătură politică şi socială deosebită.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL ORGANIZĂRII ADMINISTRATIV-TERITORIALE A STATULUI

1.1. Organizarea administrativ-teritorială a României de la Marea Unire din 1918 şi până la unificarea administrativă din anul 1925

La sfârşitul primului război mondial, Europa, străbătută de un nou curent politic (principiul naţionalităţilor) a dobândit o nouă configuraţie politică: o serie de teritorii s-au unit cu alte ţări (Franţa, Italia, Serbia, Grecia ş.a.), s-au constituit ţări noi (Cehoslovacia, Finlanda) şi altele s-au reunit după o perioadă de divizări şi stăpâniri străine. Acesta a fost contextul european în care, în cursul anului 1918 s-a realizat desăvârşirea unităţii Statului Naţional Român.

Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu regatul României, provincii româneşti care au evoluat în sisteme politico-administrative diferite, a ridicat în faţa puterii de la Bucureşti sarcina foarte dificilă şi complexă a gestionării unitare a acestora, a articulării şi armonizării vieţii noului stat.

Acest lucru reclama, firesc, o etapă tranzitorie, necesară unificării legislative şi a unei reforme administrative adecvate.

Ca urmare a evoluţiei politice separate, provinciile unite cu România aveau legi şi instituţii specifice, la construcţia cărora românii nu fuseseră chemaţi să participe. În consecinţă, ele ,erau străine de spiritul, mentalitatea şi aspiraţiile româneşti.