Posibilități de investiție la nivelul companiilor de asigurări (ING Asigurări de Viață - BCR asigurări de viață)

INTRODUCERE

Am abordat ca temă a acestei lucrări „posibilităţile de investiţie la nivelul companiilor de asigurări” deoarece asigurarea de viaţă unit-linked diferă de asigurările de viaţă clasice, în special în ce priveşte mecanismul de fructificare, dar şi prin o nouă metodă de distribuire a beneficiilor şi prin faptul că transferă riscul investiţional asupra asiguratului.

Acest tip de asigurare nu se mai bazează pe relaţia contractuală clasică, exprimată în unităţi monetare, între angajamentele asigurătorului (suma asigurată înscrisă în contract şi un beneficiu garantat).

Asigurările de viaţă de tip unit-linked sunt asigurări pe baza de investiţii, care oferă nu numai protecţia prin asigurare, ci şi posibilitatea investirii. Prima pe care o plăteşte asiguratul este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la dispoziţie de către asigurator, din care asiguratul primeşte apoi o cotă parte (un anumit număr de “unit-uri”). Asiguratul are dreptul de a opta pentru structura şi fondurile în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea ca, pe parcursul derulării asigurării să schimbe această structură.

Condiţia pentru a putea participa la aceste fonduri de investiţii este de a cumpăra o asigurare de viaţă.

Scopul proiectului este de a prezenta tipurile de investiţii efectuate la nivelul unei companii de asigurări de viaţă.

Teoria în domeniul asigurărilor de viaţă se regăseşte în Capitolul I.

În capitolul II sunt prezentate cele două companii ING Asigurări de Viaţă şi BCR Asigurări de Viaţă – prezentarea generală a companiilor şi totodată a produselor de asigurare de viaţă unit-linked.

În capitolul III voi prezenta investiţiile la nivelul celor două companii în perioada 2008 – 2010.

Proiectul se încheie cu concluzii asupra investiţiilor efectuate pe piaţa asigurărilor de viaţă din România.

CAPITOLUL I – Cadrul general cu privire la asigurările de viaţă

1.1 Istoricul asigurărilor de viaţă

1.1.1. Apariţia asigurărilor de viaţă

Încă din antichitate, oamenii s-au preocupat de protejarea vieţii, a sănătaţii şi bunurilor în forme diverse, care au evoluat până la cele care se practică în prezent.

Cele mai vechi forme ale asigurării de viaţă sunt indemnizaţiile de deces, acordate în vederea acoperirii cheltuielilor de înmormântare şi asigurarea de rentă viageră. Ambele au apărut în antichitate în zona Mării Mediterane.

Prin asigurările de înmormântare, asigurătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare şi incinerare. Ele erau încheiate sub forma asigurărilor mutuale .

Acestea sunt asigurări încheiate în cadrul unui grup de persoane, în baza unui sistem care prevede ca, la înmormântarea unei persoane din grup, toţi ceilalţi membrii să adune bani pentru achitarea cheltuielilor de înmormântare. Este de fapt forma de achitare ulterioară a primei de asigurare .

În antichitate, a existat obiceiul ca aristocraţii să încheie cu supuşii lor contracte de rentă viageră pentru a obţine venituri pentru tot restul vieţii. Cele mai vechi date privind aceste contracte provin din Milet şi datează din anii 200 î.Ch. Acest tip de contracte au existat şi în Evul Mediu, fiind încheiate în majoritate de administraţiile orăşeneşti. Ele prevedeau aceeaşi sumă anuală indiferent de vârsta asiguratului. De aceea, de multe ori, pentru încheierea unei asemenea asigurări, oamenii declarau copiii în locul adulţilor, pentru a beneficia de rente pe o perioadă mai mare.

În Evul Mediu, asociaţiile de sprijin reciproc care reuneau meşteşugarii şi lucrătorii din acelaşi domeniu, cunoscute sub denumirea de ghilde, constituiau fonduri speciale de indemnizaţie pentru urmaşii membrilor lor. Pentru aceste fonduri, fiecare membru plătea o cotizaţie anuală. Cotizaţia pentru cei mai vârstnici era stabilită de regulă o sumă mai mare decât pentru tineri. Acest lucru punea deci în evidenţă diferenţele în riscul de deces pentru persoanele de vârste diferite.

O formă specială de asigurare a contractelor de rentă viageră a fost tontina. Ea reprezenta un fond în care un număr de persoane vărsau anual anumite sume de bani . Profitul anual provenit din banii depuşi anterior era împărţit între participanţi. Dacă unul dintre participanţi murea, urmaşii săi pierdeau banii depuşi de acesta în timpul vieţii, profitul revenind celorlalţi participanţi. Ultimul supravieţuitor devenea beneficiarul întregii sume depuse de-a lungul timpulul. Când şi acesta murea, banii erau preluaţi de organizator, adesea un organ al conducerii locale. Tontina a evaluat ulterior spre ideea de case de economii.