Proceduri Speciale de Cercetare a Minorilor Infractori

INTRODUCERE

Penitenciar – un cuvânt care sperie minţile majorităţii oamenilor societăţii moderne, începând cu truditorul zi lumină din mediul rural şi terminând cu cel care coboară din limuzină înconjurat de bodyguarzi.

Totuşi există o excepţie de la regulă: o mână de oameni pentru care penitenciarul a devenit un mod de viaţă, un al doilea cămin. Care este adevărata şansă a acestei categorii de infractori de a deveni utili societăţii? Poate instituţia liberării condiţionate să ajute într-un mod benefic această categorie de care fuge toată lumea? Toţi ceilalţi îi consideră pierduţi, fiindcă mulţi intră în penitenciar la vârsta adolescenţei şi ies cu părul alb, fără familie, casă, un loc de muncă şi fără nici un sprijin.

Ce poate face societatea românească pentru ca cei ajunşi aici să nu fie consideraţi pierduţi, pentru reinserţia lor socială? Pentru că venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti (cum este cazul internării într-un spital sau efectuării stagiului militar) ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale şi juridice. Contribuabilul se simte în siguranţă ştiind că anume tâlhar sau violator a ajuns în spatele gratiilor, dar uită că respectivul va fi eliberat intr-o zi şi va fi liber să comită alte fapte de natură penală.

Societatea românească de tranziţie nu a găsit încă soluţia de reabilitare postexecuţională pentru ca foştii deţinuţi să nu fie tentaţi a se întoarce iar în mediul penitenciar. Există numeroase studii ale unor psihologi, sociologi, criminologi, dar punerea în practică a ideilor acestora lipseşte cu desăvârşire. Statul cheltuie anual miliarde de lei pentru a asigura toate condiţiile de şedere persoanelor private de libertate şi pentru a crea cadrul legal punerii în practică a politicii penale. Liberarea condiţionată este portiţa de care beneficiază deţinuţii din partea legiuitorului ca, după executarea unei fracţii obligatorii din pedeapsă şi în urma unei bune conduite, aceştia să păşească în libertate în ciuda faptului că nu au executat pedeapsa în întregime. Pentru ca liberarea condiţionată să aibă efectul scontat ar trebui să existe o serie de factori şi condiţii care să îl determine pe fostul condamnat să ducă o viaţă normală, iar riscul ca societatea civilă să mai fie păgubită de unele valori umane sau materiale să fie mult diminuat. Prima şansă a celui condamnat la pedeapsa cu închisoarea o constituie familia pentru că ea reprezintă celula de bază a societăţii. Familia vine în vizită la deţinut, poartă corespondenţă cu acesta, îi trimite pachete, dar are suportul uman şi financiar de a se putea implica activ în viaţa fostului deţinut? Mediul penitenciar deformează caracterul celui ce stă o perioadă de timp în spatele gratiilor, fiindcă sistemul valorilor aici se modifică total.

Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morală autentică din partea deţinuţilor. Raporturile interumane ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă şi informaţională. Aceasta face ca raporturile dintre indivizi să fie determinate de interese materiale imediate care alterează ambianţa morală în cadrul colectivului de deţinuţi. În aceste condiţii cu greu poate fi vorba de existenţa sau menţinerea unor deţinuţi cu atitudini exemplare pentru restul condamnaţilor.

Un vizitator străin care nu este familiarizat cu specificul vieţii penitenciarelor, poate aprecia la prima vedere că regimul de viaţă din închisoare are o logică simplă, în care personalul asigură o gamă de servicii pentru deţinuţi – hrănire, igienă, recreere, culturizare, securitate. Impresia va fi că totul tinde către durabilitatea mediului carceral, deţinuţii suportând mai greu sau mai uşor privarea de libertate.

După un contact mai îndelungat cu închisoarea încep să fie percepute dimensiunile sale umane, structurile relaţionale, normele şi valorile neoficiale, dinamica zvonurilor, sistemul de privilegii, raporturile de forţă, statutele actorilor care participă la viaţa de zi cu zi, etc.

Regimul de maximă siguranţă este poate cel mai dificil dintre toate datorită restricţiilor impuse de legislaţia în vigoare şi din modul de executare al pedepsei, mult mai dur decât celelalte regimuri, însă în condiţiile impuse de recomandările europene.

Sunt dese cazurile în care familia îl renegă pe deţinut din cauza comportamentului său infracţional şi după liberare îl va lăsa în grija lui Dumnezeu şi a anturajului. Să nu uităm şi cazurile care au ales drumul antisocial din cauza mediului familal dezorganizat sau inexistent care nu a putut să-i asigure drumul spre educaţie şi l-a împins spre prăpastia infracţională.

Cu toate acestea putem admite că o parte se va salva cu ajutorul familiei sau având motivaţia familială drept ţintă în viitor. Dar restul? A doua şansă ar fi reprezentată de existenţa la liberare a unui loc de muncă pentru ca fostul deţinut să se poată întreţine singur, să nu fie nevoit să comită alte infracţiuni. Şansele sunt mici având în vedere că sunt oameni cu studii superioare care aşteptă să-şi găsească o slujbă, iar numărul şomerilor şi disponibilizaţilor este destul de mare.

Există după 1989 o sumă de organizaţii guvernamentale si nonguvernamentale care se implică în viaţa societăţii, însă în domeniul reinserţiei postpenale numărul lor este ca şi inexistent. În aceste condiţii ar mai o singură şansă constând chiar în esenţa mediului penitenciar, dar este o sabie cu două tăişuri. Datorită privărilor pe care le impune îi poate determina pe unii să nu încerce comiterea altor infracţiuni, dar la fel de bine unii pot pleca de aici adevăraţi aşi ai vieţii criminale.