Retardul Mintal - Dezvoltarea Limbajului

Capitolul I. Aspecte teoretice ale conceptului de limbaj verbal la copiii cu retard mintal

1. Limbajul și gîndirea. Delimitări conceptuale

Individul constituie acea parte a structurii umane care acționează autonom și conștient față de toate solicitările mediului, societății și propriei persoane. Se adaptează ușor, se ajustează la diverse situații, denotă abilități de analiză rațională, știe ce dorește, ce mecanisme să folosească pentru a-și îndeplini scopul, și nu în ultimul rând aplică limbajul ca suport în obținerea celor năzuite. Datorită limbajului specific individul uman se diferențiază de ceilalți inși și capătă o conotație unică, originală care îl caracterizează de deplin.

Semiotica reprezintă acea știință care se ocupă de studierea limbajului. Astfel se presupune că este un sistem de semne țintite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării și transmiterii de informații. Semnele vin ca compensare, anumite substitute pentru alte neclarități. Regulule fundamentale sunt: reguli sintactice care de fapt privesc relațiile dintre semne; regulele semantice privesc atât legăturile dintre semne, cât și semnificația conținutului acestora; regulele pragmatice, ca atare sunt cele care vin în folosirea semnelor în comportamente lingvistice.

Limbajul verbal se activează în momentul intersecției funcției semiotice cu comunicarea. De fapt, constituie un tip de limbaj care îndeplinește ambele procese, o focalizare pe principalele resurse.

Individul însușind o limbă anumită, totodată obține un conținut semnificativ, pe când limbajul verbal reorganizează întreaga activitate psihică a persoanei cutare.

Natura verbală privind procesele, stările și însușirile psihice ale individului, condiționează specificul social a psihicului uman.

Dacă abordăm limbajul di perspectiva psihologică putem observa că acesta se include în clasa majoră de fenomene, de conduite simbolice, pe lângă gesturi, arte figurative, mimică.

Prin lucrarea inițiată tind să abordez noțiunea de limbaj fiind corelată semnificativ cu cea de limbaj comun, prin conținut, caracter și formă.

2. Limbajul-particularități de formare și funcții de bază

De fapt, gândirea reprezintă acel proces de conștientizare a mediului prin propriul creier uman, o conștientizare generalizată, directă, orientată spre un anumit scop. Specific este faptul că intervine nemijlocit cu limbajul, deci atât gândirea, cât și limbajul răspândindu-se odată cu individul.

Actul vorbirii este un act de gândire, formulare şi înţelegere, relaţie care a fost intuită încă din antichitate. Astfel cuvântul grecesc ,,logos” înseamnă în acelaşi timp ,,idee” şi ,,cuvânt”, conţinut semantic ce ne dezvăluie o legătură profundă între cele două procese psihice, de care anticii au fost perfect conştienţi.

Noţiunile, judecăţile şi raţionamentele fiind obiectele ideale ale gândirii, limbajul verbal deţine rolul de instrument fundamental al gândirii. Deşi între gândire şi limbaj există o strânsă legătură, ele nu se identifică, nu coincid. Nu gândirea determină vorbirea, ci vorbirea determină gândirea. Modul de a gândi depinde de modul de a vorbi. ,,Forma gândirii este configurată de structura limbii” (Emile Benveguite, după C.Păunescu, I.Muşu, 1997).

Limbajul oferă posibilitatea trăirilor să se transforme în gânduri. El este deci nu numai un instrument de exprimare a unor gânduri gata formate, ci este şi un instrument de formare a lor. Ideea apare numai printr-o cristalizare într-o anumită formă verbală, căci, fără această exprimare, avem de-a face doar cu un sentiment de nelinişte intelectuală, nu cu o idee.

Gândirea nu este niciodată pură – afirmă H. Delacroix (după C.Păunescu, I.Muşu, 1997). În orice împrejurare gândirea operează cu un dat, cu un oarecare obiect, cu un semn. Datele obţinute pe cale perceptivă se prelucrează cu ajutorul gândirii şi se generalizează în noţiuni. Gândurile şi cunoştinţele se exteriorizează şi se păstrează prin şi în limbă. Formularea lor verbală este precedată în timp de formularea simbolică a gândirii. Acestă formulare nu este altceva decât vorbirea interioară, pe când formularea verbală este legată de vorbirea exterioară.

Subiectul care gândeşte trebuie să-şi vorbească, să se situeze în limbajul interior. Cel care vorbeşte trebuie să fie inteligibil, cel care ascultă trebuie să înţeleagă ce se spune. Dacă vorbeşte fără să se gândească pronunţă cuvinte, fraze, dar fără înţeles.