Sfânta Treime

INTRODUCERE

Sfânta Treime constituie, temeiul de nezdruncinat al gândirii religioase, al evla¬viei, al vieţii duhovniceşti, al oricărei experienţe. Pe Ea o căutăm atunci când îl căutăm pe Dumnezeu, atunci când căutăm plinătatea, sensul şi ţelul exis¬tenţei. Sfânta Treime se impune conştiinţei noastre religioase: potrivit Părintelui Florensky, gândirea umană nu are altă soluţie, pentru a găsi o stabilitate absolută, decât să accepte antinomia treimică. Res¬pingerea Treimii ca temei unic al realităţii, al gândirii, conduce spre o cale fără ieşire, duce la agonie, la ne¬bunie, la sfâşierea fiinţei, la moartea duhovnicească.

„Dogma treimică este o cruce a gândirii umane. Urcuşul apofatic este un drum al crucii. De aceea, nici o speculaţie filosofică nu s-a putut ridica vreodată până la taina Preasfintei Treimi. De aceea mintea omenească nu a putut primi această revelaţie deplină a dumnezeirii decât după crucea lui Hristos care a bi¬ruit moartea şi iadul. Şi tot de aceea revelaţia Dum¬nezeului Treimic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, este temeiul teologiei creştine" . Această revelaţie este teologia în¬săşi, potrivit înţelesului dat de Sfântul Vasile termenului „teologie", care desemna pentru el cel mai adesea taina Preasfintei Treimi revelată Bisericii. Şi nu este doar temeiul, ci şi ţelul suprem al teologiei, căci, potrivit Părinţilor Capadocieni, a cunoaşte taina Sfintei Treimi în plinătatea sa înseamnă a intra în co¬muniune desăvârşită cu Dumnezeu, înseamnă a pă¬trunde în viaţa dumnezeiască, în viaţa însăşi a Sfintei Treimi, a deveni „părtaş dumnezeieştii firi" potrivit Sfântului Apostol Petru (cf. II Petru 1, 4). În acest sens, Capadocienii pot fi cu adevărat numiţi „Triada care a preaslăvit Triada".

Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învăţătura creştină, datorită faptului că are implicaţii asupra întregului sistem creştin, ca modalitate de gândire şi de trăire.

După învăţătura Bisericii, Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în Persoane. Cu toate că cele trei Persoane posedă în comun fiinţa divină, fiecare fiind Dumnezeu adevărat şi manifestând în comun lucră¬rile dumnezeieşti, Ele se deosebesc datorită faptului că Tatăl naşte din eternitate pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. În acelaşi timp, cele trei Persoane sunt unite întrucât se întrepătrund reciproc şi locuiesc una în alta, fără a se amesteca sau a-Şi pierde identitatea.

Dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creş¬tină despre Dumnezeu atât de concepţiile mitice, cât şi de cele filosofice.

Aşa cum a fost formulată de Biserică, dogma Sfin¬tei Treimi elimină pericolul de a confunda pe Dum¬nezeu cu lumea sau de a considera că nu are - după creare - nici un raport cu creaţia. Credinţa creştină în Sfânta Treime arată că Dumnezeu este transcen¬dent după natura Sa, dar şi imanent, prin lucrările sau energiile Sale. Mai mult, Unul din Treime coboară în lume prin întrupare, pentru a da posibilitatea co¬muniunii desăvârşite a omului cu Dumnezeu ca Persoană, între Treimea ad intra a teologiei şi Treimea ad extra a iconomiei există atât identitate, cât şi distinc¬ţie. Identitatea constă în faptul că pe aceleaşi Per¬soane divine care aparţin Treimii ad intra le întâlnim şi în cadrul Treimii ad extra. Distincţia provine din faptul că în timp ce Treimea ad intra aparţine energii¬lor necreate, fiindcă esenţa dumnezeiască, care ră¬mâne neîmpărtăşibilă în ea însăşi, se împărtăşeşte făpturii prin energiile Sale necreate.

Energiile necreate sunt razele divine prin care Sfânta Treime coboară către om şi creaţie de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, pentru ca omul împreună cu creaţia să se înalţe la comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei Treimi. Energiile divine nu contrazic simplitatea naturii divine, aşa cum nici Persoanele trinitare nu con¬trazic unitatea numerică a Dumnezeirii. Persoana care deschide natura dumnezeiască spre comunicare prin energiile necreate, reconciliază, în Dumnezeu, unul cu multiplul după o logică transcendentă.