Sistemul de protecție a drepturilor omului în plan european și internațional

Am ales această temă deoarece pe parcursul acestor ani de Master în domeniul Ştiinţelor Administrative, materia faţă de care am dezvoltat cel mai mare interes a fost Drepturile Cetăţenilor Europeni. „Sisteme de protecţie a drepturilor omului în plan european şi internaţional” doreşte să prezinte noţiuni ale drepturilor omului, instituţii şi organisme europene dar şi rolul acestora.

Lucrarea de faţă are ca incipit introducerea şi este structurată pe trei capitole, concluzii, un studiu de caz dar şi o bibliografie. Astfel, Capitolul I abordeaza o temă generală şi anume: Consideraţii introductive cu privire la sistemul de protecţie a drepturilor omului având următoarele subcapitole : abordări terminologice ale noţiuni de ,,drepturi ale omului”, apariţia şi evoluţia sistemului de protecţie a drepturilor omului, evoluţia doctrinei şi a legislaţiei drepturilor omului şi principalele documente internaţionale care garantează drepturile omului.

Capitoul II face referire la Sistemul european de protecţie a drepturilor omului mai exact la Sistemul european de protecţie a drepturilor omului instituit pe baza Convenţiei Europene având subsubcapitolul Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, subcapitolul doi ce poartă denumirea de sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit în cadrul UE având trei subsubcapitole: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi Tratatul privind Constituţia Europeană, rolul si importanţa Tratatului de la Lisabona în protecţia drepturilor omului şi nu în ultimul rând, Uniunea Europeană şi statele terţe implicate în protecţia drepturilor omului. Subcapitolul trei este denumit Sistemul internţional de protecţie a drepturilor omului şi cuprinde următoarele subcapitole : Organizaţia Naţiunile Unite, Curtea Penală Internaţională, Sistemul african de protecţie a drepturilor omului, Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului, Sistemul islamic de protecţie a drepturilor omului şi Sistemul asiatic de protecţie a drepturilor omului. Ultimul subcapitol ce face pare din Capitolul II este Actul final de la Helsinky în protecţia şi garantarea drepturilor omului.

Capitolul III poartă denumirea de Rolul instituţiilor şi organismelor şi internaţionale în protecţia drepturilor omului. Acest capitol cuprinde: consideraţii ale Comisiei Europene în promovarea drepturilor omului, rolul şi importanţa Parlamentului European în promovarea drepturilor omului, atribuţiile Consiliului de Miniştri în promovarea drepturilor omului, implicarea Curţii Europene de Justiţie în promovarea drepturilor omului, rolulOmbudsmanului în promovarea drepturilor omului, organisme şi instrumente juridice constituite în sistemul Naţiunilor Unite şi un Studiu de caz: Drepturile omului şi reforma administraţiei publice în România.

Pornim în realizarea demersului nostru de la ideea cristalizată în teoria şi practica dreptului internaţional al dreptului omului că societatea internaţională, factorii de decizie ai colectivităţii umane trebuie să trateze drepturile omului într-o manieră globală, corectă şi legală. Desigur, în abordarea problematicii vaste, complexe a drepturilor omului trebuie avute în vedere particularităţile regionale şi naţionale, varietatea condiţiilor istorice, culturale, religioase. Aceasta nu scuteşte statele lumii de a depune toate eforturile pentru a promova şi proteja toate drepturile şi libertăţile umane.

Mai ales din a doua jumătate a secolului al XX-lea încoace, recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului a devenit un subiect extrem de dezbătut, care, pornind de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a determinat adoptarea unui număr impresionant de reglementări internaţionale prevăzute cu numeroase mecanisme pentru aplicarea lor practică. Evoluţia pe plan internaţional a acestor prevederi, implicaţiile ce decurg pe planul politicii externe a statelor ( inclusiv pentru apărarea păcii ţi securităţii mondiale ) au făcut ca preocupările pentru respectarea drepturilor omului să devină astăzi unul din elementele centrale ale ordinii internaţionale.

Prin importanţa şi gradul lor de generalitate, drepturile omului se referă la fiinţele umane, oriunde s-ar afla acestea, indiferent de vârstă, rasă, religie.Iar inviolabilitatea drepturilor, abordarea acestora într-o manieră globală, se referă la toate categoriile de drepturi, de libertăţi şi persoane, de obligaţii pe care statele lumii le-au asumat, în acest sens. Dar recunoaşterea caracterului global al problematicii drepturilor omului nu anulează particularităţile regionale ale acestora, care au condus la conceptul de regionalizare a drepturilor omului. Este un concept care pentru început a fost primit cu reticenţă de către Naţiunile Unite. Exista teama, suspiciunea, că mişcarea pentru drepturile omului ar avea de suferit prin fragmentarea acesteia şi că universalitatea de care vorbeam mai sus ar fi pusă sub semnul incertitudinii.

În timp, însă, mai ales după adoptarea în 1966 a celor două Pacte, ONU a devenit mai tolerantă, mai receptivă, chiar faţă de ideea regionalizării drepturilor omului. Printr-o Rezoluţie adoptată în 1977, ONU recomanda statelor membre să încheie unele documente regionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului. Desigur, aceste documente au ca fundament juridic reglementările universale care au fost detaliate şi adoptate la condiţiile specifice ale regiunii respective.

Deşi promovarea drepturilor omului a fost una dintre motivaţiile esenţiale ale procesului de integrare iar respectarea acestora , atât în relaţiile sale interne cât şi externe , a fost prioritară, Uniunii i-a lipsit un instrument propriu şi o politică bine conturată, coerentă, în acest domeniu.

Deci,un pas important în integrarea drepturilor omului şi principiilor democratice în politica Uniunii Europene a fost realizat prin intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene ( Maastricht 1993) .Tratatul consideră că unul dintre obiectivele politicii externe comune şi de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi regulilor dreptului şi respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Tratatul de la Amsterdam ( intrat în vigoare la 1 mai 1999 )marchează un alt pas important în integrarea drepturilor omului în fundamentul juridic al Uniunii Europene. Tratatul menţionat inserează o nouă dispoziţie ( art.6 ) în Tratatul Uniunii Europene, care reafirmă principiul potrivit căruia Uniunea Europeană „este fondată pe principiile libertăţii ,democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale, regulilor dreptului ”, principii care sunt comune statelor membre.

A urmat, apoi, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care a fost elaborată de către un organism nou (original) denumit Convenţie.Carta a fost proclamată de către Consiliul European la Summit-ul de la Nisa din 7 dec. 2000. Acest document a dobândit forţă juridică obligatorie prin semnarea sa la 12 dec. 2007 şi încorporarea în Tratatul de la Lisabona ( 13 dec. 2007 ).