Tehnologia producerii de sămânță de floarea-soarelui, în condițiile anului 2010, la SC Agrocomplex SA Lunca, Pașcani

INTRODUCERE

În anul 1931, N. Vavilov a situat originea florii - soarelui în partea de nord a Mexicului şi în statele americane Colorado şi Nebraska. Descoperirile arheologice din America de Nord au relevat prezenţa de achene şi porţiuni de calatidii de floarea- soarelui, îndeosebi în statele Colorado şi New Mexico.

Prin intermediul exploratorilor spanioli, floarea- soarelui şi-a făcut apariţia în Europa. Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s- a răspândit repede de- a curmezişul continentului (Franţa, Italia, Europa de Nord şi de Est), ca o curiozitate botanică; la sfârşitul secolului al XVI-lea, numeroase scrieri o semnalau în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania, Anglia, ca plantă ornamentală.

Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea- soarelui datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830-1840 seminţele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară industrială. La sfârşitul secolului al XIX-lea cultura ocupa deja 150.000 ha (îndeosebi în Ucraina şi Kuban) În anul 1999 (după Statistica1 Annual Report, 2000) pe glob s-au cultivat cu floarea-soarelui 21,8 mii. ha, rezultând o producţie medie anuală de 1.190 kg boabe/ha şi o producţie globală de 25,84 mii tone.

În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului, pe la mijlocul sec. XIX în Moldova, fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar, floarea- soarelui a cunoscut un ritm de dezvoltare fară precedent. Cultivarea pe suprafeţe mai mari a debutat în sec. XX, cu 672 ha în 1910, ajungându-se la 200.000 ha în 1938; dupa al doilea război mondial suprafeţele au crescut la 416 mii ha în 1948, 496,5 mii ha în 1950 şi 526,7 mii ha în perioada 1971- 1975. în ultimii ani, suprafeţele cu floarea- soarelui au fost fluctuante, cunoscând un oarecare regres în 1990 (395 mii ha) şi ajungând la peste 700 mii ha începând cu anul 1995, ca urmare a interesului manifestat faţă de uleiul de floarea - soarelui, pe piaţa internă şi la export. Trebuie subliniat că suprafeţele de peste 850 mii ha cultivate cu floarea - soarelui în ultimii 5 ani, justificate, fară îndoială, prin rentabilitatea ridicată a culturii, prezintă un pericol real, deoarece nu se mai poate respecta intervalul de pauză de minimum 6 ani până la revenirea culturii pe acelaşi teren, impus de regulile fitosanitare.

Floarea-soarelui a câştigat un loc de seamă în agricultura pe glob, după primul război mondial, datorită avantajelor sale economice de necontestat: producţii mari de ulei pe unitatea de suprafaţă, un raport favorabil de 3:2 între ulei şi şroturi, uşurinţa de extragere a uleiului şi calitatea superioară a acestuia din punct de vedere nutritiv, precum şi al stabilităţii şi al principalelor însuşiri fizice şi chimice (Vrâncianu, 2000).

România a fost prima ţară care a introdus în cultură hibrizii de floarea-soarelui şi încă de la început au fost cultivaţi pe suprafeţe însemnate. Primele scheme de menţinere a purităţii biologice şi înmulţire a formelor parentale, precum şi tehnologia producerii seminţelor certificate în loturile de hibridare au fost elaborate de Vrâncianu şi Stoenescu (1972, 1973).

Cultivarea hibrizilor de floarea-soarelui a deschis un mare viitor pentru cultura acestei specii. Cu ajutorul selecţiei conservative a liniilor consangvinizate, forme parentale ale hibrizilor aflaţi în cultură sau de perspectivă, se face menţinerea structurii genetice. Prin selecţie stabilizatoare se elimină variaţiile disonante ale fenodeviantelor şi se conservă fenotipurile cu capacitate certă de adaptare; din acest motiv, se mai numeşte şi selecţie conservativă (Ceapoiu, 1993).

Menţinerea purităţii biologice, a omogenităţii şi stabilităţii însuşirilor morfofiziologice ale liniilor consangvinizate este importantă. Utilizarea androsterilităţii citoplasmatice creează o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte calitatea liniilor materne datorită apariţiei frecvente în cadrul acestora a plantelor androfertile. (Vrânceanu, 1981)

Dintre factorii esenţiali care contribuie la creşterea producţiei agricole, cel mai eficace este utilizarea unei seminţe de calitate, liberă de boli şi dăunători.

De la obţinerea primilor hibrizi de floarea-soarelui şi până în prezent, amelioratorii români au creat un număr mare de hibrizi cu potenţial de producţie şi conţinut de ulei mult mai mare decât al soiurilor şi varietăţilor locale, dar şi cu cerinţe sporite în ceea ce priveşte respectarea tehnologiei de producere a seminţei.

Producerea de sămânţă este considerată etapa finală a creării de soiuri (hibrizi) şi etapa iniţială a tehnologiei de cultură (Ceapoiu, 1993).

Menţinerea structurii genetice a genotipurilor aflate în cultură se realizează prin selecţia conservativă. Spre deosebire de selecţia folosită în procesul de ameliorare, în cadrul procesului de producere de sămânţă selecţia are un conţinut aparte şi un alt scop, urmărind menţinerea unei structuri date.

La floarea-soarelui se utilizează în general hibrizi simpli creaţi pe bază de androsterilitate citoplasmatică. Aceasta presupune obţinerea, menţinerea şi multiplicarea analogului androsteril, analogului androfertil, a formei restauratoare de fertilitate a polenului şi obţinerea seminţei hibride.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ LA FLOAREA-SOARELUI

1.1. Importanţa culturii florii-soarelui

Compoziţia chimică a florii-soarelui este complexă, predominând grăsimea şi substanțele proteice (tabelul 1.1), la acestea adăugându-se în cantităţi mai mici: hidraţii de carbon, celuloza, sărurile minerale şi vitaminele A, D, E, K (Tabără V., 2005, Solovăstru Cernea, 2008).

Tabelul nr. 1.1

Compoziţia chimică (%) a florii – soarelui

Componentele plantei Ulei Proteină brută Extractive neazotate Celuloză Cenuşă

Total achenă 43,1-52,5 15,9-21,9 14,6-14,8 17,1-19,5 3,1-3,3

Sămânţă (miez) 57,8-68,0 19,8-25,2 7,4-9,2 4,1-5,0 3,4-3,6

Pericarp (coji) 1,0-6,0 1,9-4,2 30,8-36,9 53,3-65,9 1,4-2,8

Turte 6,0-10,0 30,0-35,0 19,0-22,0 12,0-18,0 6,5-7,2

Calatidii 4,8 7,0-57,0 45,1-57,0 18,1 17,2

(după Marin Şt., Constantinescu E., 2011)

După datele FAO, la nivelul anului 2009, principalele 10 ţări mari cultivatoare de floarea-soarelui pe plan mondial au fost Federaţia Rusă – 5,943 mil. ha, Ucraina – 3,915 mil. ha, Argentina – 2,195 mil.ha, India – 2,130 mil. ha, China – 1,030 mil. ha, România – 0,982 mil. ha, Bulgaria – 0,750 mil.ha, S.U.A. – 0,708 mil. ha, Franţa – 0,645 mil.ha, Spania – 0.633 mil.ha.