Abordare privind cadrul legislativ aplicabil finanțării rețelei de drumuri din Comuna Chirpăr, Județul Sibiu

Capitolul I

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

NECESITATE, INTREŢINERE, FINANŢARE. DEFINŢII.

CARACTERISTICI ŞI ASPECTE GENERALE (DRUMURI NAŢIONALE, DRUMURI JUDEŢENE ŞI DRUMURI COMUNALE)

Drumurile reprezintă unul din cei mai importanţi factori care influenţează dezvoltarea societăţii în general. Ele sunt cele care asigură legătura între toate zonele ţarii şi ale lumii. Drumurile au existat încă din cele mai vechi timpuri şi s-au dezvoltat odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti în funcţie de cerinţele acesteia. În zilele noastre o ţara civilizată fără şosele şi drumuri asfaltate este de neînchipuit. Oamenii au acordat o mare importanţă drumurilor încă din timpurile străvechi. Vechile aşezări omenşti au fost legate între ele cu ajutorul unei reţele întinse de cărări şi drumuri pietruite. Primele cărări bătătorite au fost cele făcute de animalele care migrau. Aproximativ în anii 10 000 î.d.H., aceste poteci au fost folosite de vânătorii nomazi care urmăreau aceste turme.

În antichitate Egiptenii au construit un drum pavat care să îi ajute să transporte materiale de construcţii pentru construirea Marilor Piramide aproximativ 3000 î. D. H. În China antică s-a construit un vast sistem de drumuri, având în componenţă drumuri pavate, acestea s-au construit în anii 1 100 i. D. H. În anii 20d. H., reţeaua de drumuri a chinezilor avea pâna la 40 000km. Din 300 î. D. H., Imperiul Roman a început construcţia de drumuri din piatra, făcând Drumuri Române în toată Europa şi Africa de nord, pentru a-şi susţine campaniile militare. Se pare că primii constructori sârguincioşi de drumuri au fost mesopotamienii. Cele mai trainice drumuri se confirmă că au fost cele construite de romani, acestea erau atat de trainice încat rămăşiţele acestora mai există şi astăzi .

Aceste drumuri aveau o fundaţie şi o suprafaţă din piatră rezistentă. La mijloc erau uşor curbate în sus pentru ca apa să se scurgă rapid de pe ele. Pe margini existau borne kilometrice, iar prin prăvălii se vindeau chiar şi hărţi rutiere.

Drumurile, primele căi de comunicaţii , au apărut ca o cerinţă a dezvoltării schimbului. În decursul istoriei societaţii omeneşti, construcţia drumurilor a evoluat şi s-a dezvoltat în concordanţă cu caracteristicile orânduirii social economice corespunzătoare. De aceea construcţia drumurilor într-o anumită epocă reflecta stadiul de dezvoltare social – economic, precum şi nivelul tehnicii din acea epocă.

Ţinuturile româneşti au fost străbătute din cele mai vechi timpuri de marile drumuri de migraţie ale triburilor trace venite dinspre est. O reţea de drumuri bune şi stabile este construită ulterior de către romani, care sub conducerea împăratului Traian în timpul razboaielor purtate cu dacii urmărind legarea acestei noi provincii cu drumuri de celelalte provincii din imperiu.

Întreţinerea reţelei se făcea prin îngrijitorii de drumuri « curatores viarum ». Reţeaua de drumuri executate în Dacia s-a ruinat după retragerea romanilor în anul 271 din lipsa unei administraţii care să-i asigure întreţinerea. Dovada existenţei acestor drumuri este indicată prin porţiunile de drumuri şi poduri rămase efectiv sau prin „pietrele milenare” pe care erau scrise traseul drumului, anul şi executantul. Cel mai vechi pod cunoscut în Dacia , în acelaşi timp şi prima traversare de pod fix a Dunării şi una din marile construcţii ale Imperiului Roman, este podul de la Drobeta-Turnu-Severin, cunoscut sub numele de „podul lui Traian”, construit între anii 103-105 de celebrul arhitect - Apollodor din Damasc.

Conform reconstituirii pe machetă, din anul 1906, de către inginerul Edgard Duperrex, după schiţa de pe Columna lui Traian de la Roma şi după cercetarea a tot ce s-a scris, rezultă că infrastructura este alcătuită din 20 pile şi două cu lei din zidărie masivă de piatră, iar suprastructura avea 21 arce din lemn de stejar cu o lungime de 33m. La naşteri şi o lăţime a caii de 14 m. Urmele podului s-au păstrat până astazi, atât pe cele două maluri ale Dunării cât şi în albie.

În România până în anul 1831, drumurile erau naturale, greu practicabile, existau drumurile naturale peste câmpii sau dealungul văilor, traseele vechilor drumuri române, care uneau centrele comerciale mai importante, dar fără nici un fel de amenajări. De starea drumurilor se ocupau sporadic domnitorii, numai cu ocazia primirii la curte a unor oaspeţi mai de seamă, sau în caz de război.

Amenajările erau provizorii şi se efectuau prin umplerea cu crengi şi pământ a smarcurilor sau bălţilor; nu existau drumuri pietruite, iar principalele străzi din oraşe se acopereau cu bârne din lemn care formau un pod continuu pe sub care se scurgea apa. Bârnele parţial cioplite, erau aşezate de-a curmezişul străzii, iar la capete erau prinse în nişte cleşti ciopliţi tot din bârne, care indicau şi lăţimea părţii carosabile. Podurile se executau pe pari, sau pe capre de lemn; de obicei trecerea râurilor se făcea prin vad sau cu „poduri umblătoare” .

Date mai exacte cu privire la drumurile comerciale care asigurau legătura cu Transilvania, peste Carpaţi şi care iniţial erau numai treceri pentru animale de povară. Cele mai vechi treceri peste Carpaţi erau drumul Braşovului prin Oituz, sau al Branului şi Teleajanului, care ulterior s-au format ca drumuri pentru căruţe. Drumul Branului prin Câmpulung, era căutat şi folosit de toţi călătorii şi negustorii levantini; ulterior se deschide şi drumul de pe Valea Oltului spre Sibiu.

1.2 ÎNTREŢINERE

Unele îmbunătăţiri privind construcţia drumurilor şi întreţinerea acestora , apar dupa ce capăta o mai mare însemnătate călătoria cu diligenţa pe aşa zisele ”drumuri de poştă”. Aceasta fiind starea drumurilor din ţara noastra la acea oră, este necesar să se adopte o lege sau un regulament care să prevadă dezvoltare şi întreţinerea drumurilor. De aceea se adoptă “Regulamentul Organic” în Ţara Românească. Regulamentul Organic impune începerea construirii şoselelor pietruite şi întreţinerea drumurilor existente.

Regulamentul organic este primul act legislativ din Principatele Române care a acordat atenţie lucrărilor publice şi mai ales drumurilor şi podurilor, creând o instituţie cu atribuţii legate de activitatea lucrărilor publice. Regulamentul Organic prevede construirea şoselelor pietruite cu înclinări transversale. La data de 1 septembrie 1843 se înfiinţează corpul cantonierilor, care are ca atribuţii construirea de cantoane, respectiv pază şi întreţinerea drumurilor şoseluite (pietruite). Şeful cantonierilor avea în subordine un sector de drum de 20 de km., iar fiecare cantonier avea în grijă un sector de 2 km. de drum, iar la drumurile de munte aveau în grijă 1 km de drum.