Actele jurisdicționale

Conceptul de „justiţie constituţională", fără a se putea stabili cu certitudine când anume a apărut, este tot mai folosit în doctrina contemporană, dezvoltându-se şi delimitându-se prin trăsături specifice faţă de alte categorii juridice. În înţelesul său actual, termenul de „justiţie constituţională" a fost folosit de către H. Kelsen şi Ch. Eisenmann. Cel de-al doilea autor distinge între „justiţia constituţională", care „garantează repartizarea prerogativelor între legislaţia ordinară şi legislaţia constituţională" şi „jurisdicţia constituţională", care este acel organ prin care se realizează „justiţia constituţională”.

Se foloseşte în literatura de specialitate şi expresia „control al constituţionalităţii legilor" ca fiind relativ sinonimă cu aceea de „justiţie constituţională". Cu toate că nu este riguros exactă, noţiunea de „control al constituţionalităţii legilor" exprimă, într-un mod sugestiv, o modalitate prin care se asigură una din garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei în sistemul de drept Verificarea conformităţii legii cu Constituţia reprezintă esenţa justiţiei constituţionale. Aşa cum am precizat, nu există o sinonimie perfectă între cele două sintagme, deoarece, pe de o parte nu numai legile sunt supuse unui control de constituţionalitate, iar pe de altă parte, justiţia constituţională are şi alte atribuţii specifice. Toate acestea vor fi analizate pe larg pe parcursul lucrării.

Organul de stat chemat să statueze asupra constituţionalităţii unei legi, din punctul acestuia de vedere există două forme de control: controlul difuz sau descentralizat exercitat de către instanţele judecătoreşti şi controlul concentrat centralizat exercitat de către un organ care are competenţă exclusivă.

Acest control difuz îşi are originea în celebra decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii (de aici şi denumirea de „modelul american"), pronunţată în cauza Marbury versus Madison din 1803, care a statuat pentru prima oară că judecătorul ordinar are dreptul de a se pronunţa asupra conformităţii legii cu Constituţia. Controlul judecătoresc cunoaşte la rândul său două modalităţi de exercitare: controlul difuz, atunci când se exercită de către toate instanţele judecătoreşti, indiferent de gradul lor şi controlul concentrat când competenţa în materie constituţională revine numai instanţei supreme.

Controlul concentrat a fost consacrat prin Constituţia Austriei din 1920, cu modificările aduse în 1928, şi care a avut la bază teoriile lui H. Kelsen. Acest tip de control, cunoscut şi sub numele de model „austro-kelsian", „european", sau al „curţilor constituţionale", este exercitat de către un organ specializat, denumit, de regulă, Curte sau Tribunal Constituţional.

Revenind la chestiunea în discuţie, precizez că noţiunile de „justiţie constituţională" şi „jurisdicţie constituţională" sunt uzitate de către doctrină în contextul referirilor la modelul european de control de constituţionalitate, efectuat de către un organ specializat.

Când vorbim despre definiţia şi trăsăturile specifice justiţiei constituţionale, îndeosebi doctrinarii străini, dar şi unii români au exprimat o serie de opinii de certă valoare juridică. Mă voi opri asupra unei definiţii cu caracter general, potrivit căreia justiţia constituţională desemnează „ansamblul instituţiilor şi al tehnicilor prin mijlocirea cărora este asigurată, fără restricţii, supremaţia constituţiei". Desigur, deşi este lapidară şi din acest motiv supusă criticilor, totuşi definiţia reflectă misiunea fundamentală a justiţiei constituţionale, aceea de a asigura, prin intermediul jurisdicţiei constituţionale, supremaţia Constituţiei în raport cu sistemul de drept.

1.2. Scurtă privire asupra justiţiei constituţionale actuale din România

A fost consacrată pentru prima dată în România justiţia constituţională, prin Constituţia din 1991. Titlul V (art. 140-145) din legea fundamentală a instituţionalizat justiţia constituţională din România, printr-un organ special şi specializat, Curtea Constituţională, avându-se ca sursă de inspiraţie „modelul European”. Fundamentele constituţionale privind Curtea Constituţională au fost dezvoltate prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale Ulterior, prin Constituţia revizuită a României din 2003 , Titlului V „Curtea Constituţională", i s-au adus unele modificări substanţiale, de natură să configureze şi mai bine locul şi rolul acestei instituţii specializate în garantarea supremaţiei Constituţiei.

Potrivit legii fundamentale, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a)se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

b)se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

c)se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d)hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e)hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

f)soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

g)veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

h)constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate atât Parlamentului, cât şi Guvernului;

i)dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

j)veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, dar și confirmă rezultatele acestuia;

k)verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

l)îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

2. Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale

2.1. Distincţia dintre actele jurisdicţionale şi actele nejurisdicţionale ale Curţii Constituţionale

Este util să facem distincția dintre actele jurisdicţionale şi cele nejurisdicţionale ale Curţii Constituţionale. Este adevărat faptul că cvasitotalitatea actelor Curţii au un caracter jurisdicţional, determinat îndeosebi de rolul acestei instituţii de garant al Constituţiei, însă, pe de altă parte, Curtea ca autoritate distinctă şi independentă a statului, are şi alte atribuţii, de ordin administrativ, lipsite de „conotaţiile" unui contencios constituţional; actele adoptate de Curte în exercitarea acestei din urmă categorii de atribuţii nu au un caracter jurisdicţional. În sprijinul acestei distincţii, evocăm cadrul normativ existent.

Art. 146 lit. I) din Constituţia revizuită prevede că Curtea Constituţională îndeplineşte şi alte atribuţii (altele decât cele jurisdicţionale) prevăzute de legea organică a Curţii.

Făcând referire la modul de lucru al plenului Curţii Constituţionale, art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 face distincţia clară între exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale şi a altor atribuţii decât cele jurisdicţionale, mai mult, art. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale enumeră care sunt atribuţiile în exercitarea cărora plenul Curţii adoptă acte nejurisdicţionale

2.2. Actele jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor