Adverbul - Clasa lexico-gramaticală eterogenă

Cuprins licență

I. CUVANTUL. PRELIMINARII LA MORFOLOGIA ADVERBULUI 1
1.CADRU DEFINITORIU AL CUVANTULUI 1
1.1.Cuvantul - unitate lingvistica Clasa lexico-gramaticala 1
1.2.Dihotomia flexionara: flexibil vs. neflexibil 4
2. PLEDOARIE PENTRU ,,AD-VERBAL" 6
2.1. Reflectii dinspre filosofia cuvantului 6
2.2. Schita diacronica. Retrospectiva critica 6
Concluzii 13
II. ADVERBUL. DEFINIRE, DESCRIERE. GRAMATICA PRACTICA 16
1.DEFINIRE 16
1.1.Definitii 16
1.2.Caracteristici ale adverbului 16
2. DESCRIEREA CALSEI LEXICO-GRAMATICALE A ADVERBULUI 18
2.1.Descrierea logico-semantica. Circumstanta. Modalizarea 18
2.2.Descriere formala 49
2.3.Descrierea derivativa. Categorizatori. Variante (dublete) formale 54
2.4.Descrierea functionala (sintactica) 57
3.GRADELE DE COMPARATIE 68
3.1.Gradele de comparatie absolute 69
3.2.Grade de comparatie relative 71
3.3.Adverbe compatibile / incompatibile cu gradele de comparatie 72
4.ADVERBUL - RAPORTUL CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE.73
4.1.Adverbe provenite din alte clase lexico-gramaticale (adverbializarea) 73
4.2.Trecerea adverbului la alte clase lexico-gramaticale (conversiunea) 78
5. ADVERBUL : CORECTITUDINE VS INCORECTITUDINE 80
5.1. Intrebuintari gresite si nerecomandate 80
5.2. Flexiune nejustificata 81
5.3. Adverbe care impun o anumita forma cuvintelor precedate 82
6. ORTOGRAFIA ADVERBULUI. 84
7.GRAMATICA ADVERBULUI. DIFICULTATI SI CONTROVERSE 87
7.1.Confuzii lexicale 87
7.2. Confuzii ortografice si de punctuatie 89
7.3. Confuzii morfologice si sintactice 90
Concluzii 98
III. OBSERVATII REFERITOARE LA STILISTICA ADVERBULUI 103
1.FIGURI DE STIL ALE LIMBAJULUI 103
1.1.Epitetul 104
1.2.Metafora 105
2.FIGURI DE STIL ALE CONSTRUCTIEI 106
2.1.Repetitia 106
2.2.Inversiunea 107
2.3.Enumeratia 107
3.FIGURI DE STIL ALE GANDIRII 107
CONCLUZII 108
BIBLIOGRAFIE
ANEXA. Teste - analiza gramaticala a adverbului

Extras din licență

Gramatica limbii romane, editia a II-a (2005), semnaleaza ca orice descriere gramaticala presupune stabilirea unui cadru in alcatuirea caruia o componenta importanta o reprezinta unitatile cu ajutorul carora se organizeaza expunerea. Pentru o descriere gramaticala realizata din perspectiva functionalitatii comunicative a limbii, unitatile lingvistice care se impun aproape de la sine sunt: cuvintele - semne lingvistice stabile care constituie elementul constructiv (materialul, mijloacele) - punct de plecare al procesului comunicativ, si enuntul - produs final al activitatii verbale, forma de baza a comunicarii umane. 
Aceste doua unitati lingvistice, cuvantul si enuntul, ca manifestari ale limbii apartin domeniului semiotic, satisfacand conditia de semn lingvistic.
Potrivit DEX-ului cuvantul este o ,,unitate de baza a vocabularului, care reprezinta asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) si a unui complex sonor". Gramatica limbii romane, editia I, definea cuvantul ca fiind: ,,[ ] o imbinare de sunete (uneori un singur sunet) care are un inteles si care capata in procesul comunicarii diferite intrebuintari gramaticale". O alta definitie propusa cuvantului precizeaza ca: ,,este unitatea lingvistica semnificativa caracterizata prin succesiunea in ordine fixa a componentelor, nedislocabila prin insertia altor elemente si cu relativa autonomie si mobilitate in cadrul enuntului". 
Cuvantul apartine sistemului - in calitatea sa de ,,semn lingvistic stabil" si comunicarii - ca parte a enuntului - text, rezultat din actul enuntiativ. 
Ca parte a sistemului -> cuvantul este implicat in diversele subsisteme configurate prin variatele tipuri de opozitii. 
Ca unitate lexicala -> cuvantul apartine vocabularului si functioneaza in virtutea complexelor relatii care organizeaza aceasta parte a limbii. Cuvantul este inteles, in general, la fel de toti membrii unei societati date care sunt legati istoriceste si are o structura gramaticala in conformitate cu legile limbii respective. Asadar, unitatea lingvistica ,,cuvant" apartine in egala masura lexicului si gramaticii. 
In calitatea sa de component al lexicului, cuvantul reprezinta unitatea fundamentala a acestui compartiment, deosebindu-se de alte unitati prin faptul ca luat chiar si izolat cuvantul spune ceva, are o semnificatie. In calitatea sa de component al gramaticii se supune unor reguli cu privire la modificarea formei si la imbinarea lui in propozitii.
Concret, cuvantul, unitate relativ independenta a limbii, este o formatiune material-ideala complexa. El are drept componente : (a) forma sonora articulata, exterioara; (b) continutul semnificativ, interior (semnificatia). Caracterul unitar se manifesta la nivelul celor doua planuri in mod diferit.
(a) La nivelul semnificantului componenta ,,fizica", materiala a unui anumit cuvant este reprezentata de un element sau o secventa fonica, obligatoriu aceeasi, ceea ce presupune asocierea, in aceeasi ordine de succesiune, a acelorasi unitati fonice, conditie satisfacuta numai in parte in cazul cuvintelor flexibile, fiecare forma flexionara deosebindu-se, cel putin partial de celelalte. 
(b) La nivelul semnificatului unitatea este rezultatul cuprinderii intr-un ansamblu global, prin amalgamare, a informatiei complexe reprezentand sensul sau semnificatia entitatii cuvant. Caracterul autonom al cuvantului se manifesta in mobilitate, in capacitatea de deplasare a acestei unitati a limbii in interiorul organizarii ,,semnului extins" reprezentat prin enunt. 
Se costata ca in calitate de unitati lingvistice purtatoare de semnificatie, cuvintele se asociaza in procesul comunicarii pentru a exprima si pentru a transmite semnificatii mai complexe. Astfel, datorita utilizarii frecvente anumite grupari de cuvinte pot capata un anumit grad de stabilitate. Acest grad de stabilitate este simtit atat la nivelul expresiei, al asocierii de cuvinte, cat si din punctul de vedere al semnificatiei, pe care-ca grup - o reprezinta. Reluarea si repetarea constanta in procesul de comunicare confera grupului un caracter oarecum fixat si favorizeaza trecerea de la statutul de combinatie libera (de cuvinte) la cel de unitate lingvistica (complexa) stabila, evolutie care explica aparitia cuvintelor compuse si a locutiunilor 
Ca unitate semnificativa a limbii, cuvantul poate fi reprezentat printr-o realizare indivizibila la nivelul unitatilor-semn sau printr-o grupare de unitati semnificative minimale, a caror analiza pune in evidenta unitati fara semnificatie intrinseca, care nu apartin nemijlocit nivelului semiotic al limbii, nu ,,comunica" decat participand la alcatuirea unor asocieri semnificative, de diverse extinderi. InGramatica limbii romane I se precizeaza ca prin incadrarea in enunt, cuvantul, unitate semnificativa abstracta dobandeste valoare comunicativa prin raportarea lui punctuala la entitati ale clasei pe care o reprezinta implicate ca referenti la evenimentul care face obiectul comunicarii. Inclus intr-un context dat, cuvantul actualizeaza numai unul din sensurile cuvantului polisemantic. Partitia care are in vedere modul specific de integrare a cuvintelor in structura enuntului conduce la organizarea lor in clase (lexico-) gramaticale: unitati lexicale(cuvinte, locutiuni) ale unei limbi date se grupeaza in clase in virtutea unor particularitati comune si / sau specifice de asociere in procesul de comunicare. 
1.2. Dihotomia flexionara: flexibil vs. neflexibil
Clasificarea lexico-gramaticala cea mai veche si mai raspandita este cea in parti de vorbire. Acestea sunt categorii lingvistice si gramaticale universale. Gruparea in ,,parti de vorbire" este considerata ca asigurand cuprinderea tuturor cuvintelor unei limbii date intr-un numar de clase diferentiate prin particularitati specifice care conditioneaza si permit cuprinderea lor in organizarea comunicarii. Gruparea unitatilor lexicale in parti de vorbire pune in evidenta particularitatile gramaticale. Acestea se manifesta la nivel sintactic (ca posibilitati de asociere) si morfologic (sub aspectul variatiei flexionare). Fiecare parte de vorbire este reprezentata prin clase de unitati lexicale

Fisiere în arhivă (5):

 5. teste _manu.doc
 4.BIBLIOGRAFIE manu.doc
 3. de_completat_lucrare_corectata.doc
 2. CUPRINS+ argument manu.doc
 1. bun_de_tipar_primele_pagini[1].odc.doc

Imagini din acest licență

Bibliografie

A) Volume de specialitate (lingvistica, stilistica)
1. *** Gramatica limbii romane. I. Cuvantul, II. Enuntul, Ed. Limbii romane Romane, Bucuresti, 2005 
2. Avram, Mioara, Gramatica pentru toti, Ed. Limbii romane Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1986 
3. Barbu, Dan, Structura logica a morfo-sintaxei limbii romane, Ed. Scripta, Bucuresti, 1995
4. Barbat, Adriana, Ora de literatura. Concepte. Aplicatii. Exercitii, Ed. Aula, Brasov, 2002
5. Barbulescu, Violeta, Gramatica limbii romane. Sinteze de teorie si exercitii aplicative, Ed. Terathopius, Craiova
6. Bejan, Dumitru, Gramatica limbii romane. Compendiu. Editia a II-a , Ed. Echinox, Cluj, 1997 
7. Butiurca, Doina, Text si expresivitate poetica, Ed. Universitas XXI, Iasi, 2003
8. Ciobanu, Fulvia, Sfarlea, Lidia, Cum scriem. Cum pronuntam corect (norme si exercitii), Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970 
9. Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii romane, Ed. Stiintifica, Cluj, 1974 
10. Coteanu, Ion, Gramatica de baza a limbii romane, Ed. Garamand 
11. Coteanu, Ion, Gramatica. Stilistica. Compozitie, Ed. Stiintifica, Buc., 1990 
12. Cruceru, Constantin, Teodorescu, Vasile, Gramatica limbii romane, Ed, 100-1 GRAMAR, Bucuresti, 2002 
13. Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii romane explicata. Morfologia, Ed. Junimea, Iasi, 1979 
14. Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii romane explicata. Sintaxa, Ed. Junimea, Iasi, 1982 
15. Gruita, G., Gramatica normativa - 77 de intrebari, 77 de raspunsuri, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1994 
16. Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba romana, Editia a II-a revazuta si mult imbogatita, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981 
17. Iliescu, Ada, Gramatica aplicata a limbii romane, Ed. Didactica si Pedagogica R. A., Bucuresti, 2005
18. Iliescu, Ada, Gramatica practica a limbii romane actuale, Editie revazuta dupa DOOM (2005), Ed. Corint, Bucuresti, 2006 
19. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii romane, Editie definitiva, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1975 
20. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba romana contemporana, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978 
21. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii romane. Morfologie, Sintaxa, Ed. Polirom, Iasi, 1997 
22. Neamtu, G. G., Elemente de analiza gramaticala, 99 de confuzii / distinctii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989 
23. Nica, Dumitru, Teoria partilor de vorbire - cu aplicatii la adverb, Ed. Junimea, Iasi, 1988 
24. Pana-Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatica. Dificultati, controverse, noi interpretari, Ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2003
25. Petriceicu- Hasdeu, Bogdan, Vraja cuvintelor (Extrase din Marele dictionar enciclopedic al limbei istorice si poporane), Ed. Hyperion, Chisinau, 1990 
26. Popescu, Maria, Romaniuc, Ilie, Craciun, Sextilia, Halip, Elena, Sintaxa limbii romane, Ed. Carminis, Pitesti, 2003 
27. Popescu, Stefania, Gramatica practica a limbii romane cu o culegere de exercitii, Editia a V-a revazuta, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 1995
28. Radulescu, Marin, Vlaicu, Marin, Corect / gresit romaneste, Ed. Carminis, Pitesti, 2000 
29. Tosa, Alexandru, Elemente de morfologie, Ed. St. si Encicl., Bucuresti, 1983 
30. Vladescu, Andreea, Ilinca, Stefan M., Teorie si lectura literara in gimnaziu, Ed. Logos, Bucuresti 
31. Vianu, Tudor, Studii de stilistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1968
32. Zugun, Petru, Cuvantul - studiu gramatical, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983