Alexandru Ioan Cuza și reformele sale bisericești - evaluare din perspectivă istorică și teologică

Introducere

Personalitate remarcabilă a istoriei românilor, Alexandru Ioan Cuza şi-a legat indisolubil numele de Unirea Principatelor, act care a marcat procesul de constituire a României moderne. Ales Domnitor al Moldovei şi Munteniei, unite prin persoana sa, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat, în timpul scurtei sale domnii – 1859-1866 – un amplu program de reformare care au transformat din temelii structura societăţii româneşti. Prin opera sa înnoitoare, „Domnul Unirii”, a contribuit în mod esenţial la progresul şi modernizarea ţării. Patriotismul care l-a călăuzit în toate acţiunile sale l-a situat în conştiinţa poporului nostru alături de marile glorii ale trecutului.

Lucrarea de faţă urmăreşte de a contura mai bine programul de reformare bsericească a marelui Domnitor, prin care se arată marea sa personalitate şi iubirea de ţară şi de dreptate care l-au călăuzit în toată viaţa sa.

Identificându-se cu aspiraţiile de libertate, dreptate şi progres social, Domnitorul Unirii, prin reformele structurale pe care le-a iniţiat şi înfăptuit, a contribuit în mod decisiv la progresul societăţii româneşti şi al Bisericii străbune, ajutându-le în dezvoltarea lor în plan spiritual, social şi administrativ. Animat de o dragoste fierbinte faţă de patrie, întruchipând cu cinste dreptul de afirmare liberă şi demnă a naţiunii sale, neabătut şi intransigent când era vorba de ţară, Cuza neîndoielnic este şi rămâne un ilustru conducător al naţiunii române, unul dintre principalii făuritori ai României moderne.

Este lucru ştiut de toţi, că până în secolul XIX Ţările Române s-au dezvoltat într-un ritm într-adevăr slab. Sistemul general de conducere continua să fie, în secolul XIX, cel vechi, feudal. De abia actul Unirii de la 1859 a făcut posibilă consolidarea Principatelor în interior şi în afară, datorită, în mare parte, guvernului de atunci şi mai ales Domnitorului Cuza, care a proiectat şi impus o mulţime de reforme în acest sens.

Îndrăzneţul plan al reformelor lui Alexandru Ioan Cuza era o adevărată binefacere pentru ţară. Bucuria şi mulţumirea manifestate faţă de unele din măsurile lui, sunt o mărturie în această privinţă. Legile bisericeşti ale lui Cuza sunt ca oricare alte legi, produsul firesc al procesului istoric de dezvoltare al vieţii. De aceea, ele nu pot fi înţelese fără o cunoaştere a situaţiilor şi împrejurărilor care le-au dat viaţă. În înţelegerea şi aprcierea acestor legi, precum şi a tulburărilor produse de unele dintre ele, cunoaşterea aceasta trebuie să cuprindă poziţia Bisericii şi a conducătorilor ei, atât pe plan intern, cât şi extern.

I. Cadrul istoric din a doua jumatate a sec. al XIX-lea. Unirea Principatelor Române

Spre mijlocul veacului al XIX-lea societatea româneasca se afla într-o situaţie complexă, contradictorie, în ceea ce priveşte opţiunile de viitor, respectiv căile pe care urma să se angajeze. Pe de o parte, continua să se menţină un puternic trdiţionalism, susţinut cu energie şi de forţele conservatoare, care se opuneau pe cât le era posibil unor înnoiri în ceea ce priveşte structurile interne, diversele instituţii ale statului, inclusiv a raporturilor dintre autoritatea laică şi Biserică, cu instituţiile sale.

Nu poate fi ignorat şi alt fapt, acela al pătrunderii tot mai intens a ideilor iluminismului apusean în Principatele Române, prin intermediul tot mai numeroşilor tineri care îşi făceau, şi nu o dată îşi şi desăvârşeau, studiile în Occident şi care, întorşi acasă, militau pentru „europenizare”, adică şi pentru modificarea raporturilor dintre stat şi Biserică, în conformitate, mai mult sau mai puţin real şi vizibil, cu tendinţele de laicizare din Occident, mai evidente, între altele, în sistemul de educaţie, adică în şcoli, în ceea ce priveşte drepturile politice şi civile, chiar şi în ceea ce priveşte egalitatea religioasă între diferitele confesiuni creştine sau chiar în raport cu alte opţiuni religioase – mozaismul, de pildă, francmasoneria cu un rol important pe atunci etc.

În sfârşit, nu poate fi ignorat şi faptul că, realităţile interne ale Principatelor Române erau influenţate, nu o dată determinate de Marile Puteri implicate în aşa-numita „Problemă orientală”, între care Rusiei – proclamată protectoarea creştinilor din Orient, în mare măsură din raţiuni demagogice şi politico-diplomatice puse în slujba expansionismului - , îi revenea un rol important.

Pentru mai multă vreme, respectiv până dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea, situaţia internă a Principatelor Române a stat sub semnul Regulamentelor Organice, care au reprezentat, într-un anume fel, o primă formă de organizare constituţională şi care cuprindea, în general, numeroase elemente şi în legătură cu Biserica românească, fixându-i un statut care, în linie generală, a durat până în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Precum se ştie, timp de şase ani, începând din 1828, Principatele Române s-au aflat sub ocupaţie rusească. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, din 2-14 septembrie 1829, - adevărat dictat al învingătorului de atunci, - Rusia şi-a impus nu numai aşa-zisul protectorat statal, în realitate o formă de semidominaţie, dar din punct de vedere al organizării de stat sub cele mai diverse forme. Însăşi alcătuirea Regulamentelor Organice a fost încredinţată unor boieri filoruşi, care au lucrat sub supravegherea atentă şi atotputernică a adjunctului guvernatorului general, generalul-conte Pavel Kiseleff, care a şi avut, de altfel, cuvântul final în stabilirea textelor care au şi intrat apoi în vigoare.

Teoretic, se prevedea o organizare de stat bazată pe principiul separării puterilor. Debuta atunci, intr-un anume fel, şi o istorie a parlamentarismului modern la români. Prin prevederile identice în ceea mai mare parte şi prin afirmarea clară a ideii de unitate, Regulamentele Oreganice au avut un rol însemnat în pregătirea Unirii Principatelor.