Amortizarea între contabilitate și fiscalitate

CAPITOLUL 1: STADIUL CUNOAŞTERII PRIVIND IMOBILIZĂRILE CORPORALE ŞI AMORTIZAREA LOR

1.1. Definiţii şi delimitări privind imobilizările şi amortizarea

1.1.1. Delimitari privind imobilizarile

Toate întreprinderile, indiferent de mărime sau de sectorul de activitate utilizează bunuri corporale de natură materială, bunuri care sunt achiziţionate, produse sau primite pe alte căi, în vederea unei exploatări durabile. Ansamblul acestor bunuri corporale poartă numele, în mod obişnuit, de imobilizări corporale iar in abordarea pe cicluri, de investiţii materiale.

Caracteristicile principale ale imobilizărilor corporale sunt:

- ele sunt achiziţionate, produse pentru a servii exploatării sau pentru a fi revândute;

- ele au, prin natura lor o durată relativ lungă şi pot în mod obişnuit să fie amortizate: întreprinderea poate să obţină profituri din imobilizările sale corporale pe parcursul unui anumit număr de exerciţii; costul acestor bunuri este, ca atare, repartizat pe aceste exerciţii prin intermediul amortizării; singura excepţie este cea a terenurilor, care nu fac în general obiectul amortizării;

- aceste bunuri sunt de natură corporală; imobilizările corporale au existenţă materială şi se disting astfel de imobilizările necorporale; totodată ele se disting şi de materii prime şi materiale deoarece ele nu sunt încorporate, din punct de vedere fizic în produsele destinate vânzării.

După destinaţia lor în întreprindere imobilizările corporale, se clasifică în imobilizări profesionale, adică acele bunuri care concură la realizarea obiectului de activitate, şi imobilizări neprofesionale, adică acele active imobilizate care concură la realizarea unor funcţii ale unităţii patrimoniale ce nu ţin de obiectul principal de activitate: de exemplu, construcţiile de locuit destinate realizării servicilor sociale ale intreprinderii. Delimitarea imobilizărilor corporale în funcţie de destinaţie este utilă pentru fundamentarea necesarului în fond de rulment aferent exploatării şi în afara exploatării.

În contabilitate, imobilizările corporale sunt delimitate pe obiecte de evidenţă. Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau care formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoare întregului corp, lot sau set. Fiecare mijloc fix este trecut in registrul numerelor de inventar. În condiţiile în care acţiunea principiului „priorităţii” realităţii în faţa formei nu este acceptat, imobilizările corporale înscrise în activul bilanţului se referă numai la bunuri pentru careî ntreprinderea este proprietară. Bunurile pe care aceasta le utilizează, dar care nu sunt în proprietatea sa, nu trebuie sa figureze în activ. Este, de exemplu, cazul bunurilor primite în urma unui contract de locaţie-finanţare sau în urma unei concesiuni.

Pentru o corectă contabilizare a investiţiilor materiale se impun câteva delimitari importante.

Distincţia între imobilizări corporale şi stocuri

Îndeplinirea cumulativă a celor doua criterii, durata de utilizare mai mare de un an şi o valoare mai mare decât limita stabilită prin lege stă la baza delimitării bunurilor corporale în imobilizări sau stocuri. Această distincţie poate să apară în situaţiile de natura următoare:

- transferul, de exemplu, al unui calculator din stocul unei întreprinderi care produce sau comercializează astfel de bunuri, în uzul propriu presupune trecerea acestui activ din categoria stocurilor (active circulante) în categoria imobilizărilor corporale (active imobilizate);

- bunurile tangibile de natura mijloacelor de muncă ce nu îndeplinesc cumulativ condiţiile de durată şi valoare sunt considerate obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată neamortizabile (deci o categorie de stocuri).

Distincţia între imobilizări corporale şi cheltuieli

În cazul unui element nou: cheltuielile care au ca rezultat intrarea unui element nou, destinat să rămână durabil în patrimoniu, consituie imobilizări (de exemplu, cheltuielile ocazionate de punerea în stare de funcţionare a unui mijloc fix).

În cazul elementelor deja existente:

- cheltuielile care au ca efect menţinerea bunului în stare normală de utilizare până la sfărşitul perioadei de amortizare, sunt considerate cheltuieli de exploatare;

- cheltuielile care au ca efect o creştere de valoare a unei imobilizări sau creştere a duratei sale probabile de utilizare (cheltuielile legate de modernizarea unei linii de fabricaţie ce contribuie la creşterea valorii acesteia au natura de imobilizări, bunul economic mărindu-şi corespunzător valoarea).