Analiza Eficienței Economice a Cheltuielilor pentru Protecția Mediului în Agricultură

Introducere

Agricultura reprezintă o ramură economică de interes strategic naţional, chemată să asigure securitatea hranei pentru populaţie şi să producă şi pentru export. Ea este însă supusă unor fenomene naturale şi economice care influenţează direct producţia agricolă, cum sunt: calamităţile naturale, dăunătorii, bolile în domeniul creşterii animalelor sau variaţiile preţurilor produselor agricole. Pentru a contracara efectele negative ale acestor fenomene şi pentru a-i asigura condiţii corespunzătoare de activitate şi dezvoltare, agricultura are nevoie de un important sprijin din partea statului. Acesta este motivul pentru care în anul 1997 la Consiliul European de la Luxembourg s-a stabilit că rolul multifuncţional al agriculturii trebuie dezvoltat peste tot în Europa, inclusiv în ţările care se confruntă cu dificultăţi, aşa cum este şi România.

Legăturile dintre bogăţia mediului natural şi practicile agricole sunt multiple. Agricultura a contribuit de-a lungul secolelor la crearea şi menţinerea unei varietăţi a habitatelor semi-naturale valoroase. În timp ce multe dintre acestea au fost perpetuate prin practici agricole extensive şi un mare număr de specii sălbatice le-au datorat supravieţuirea, practicile agricole pot de asemenea, să aibă un impact negativ asupra resurselor naturale. Poluarea solului, apei şi aerului, fragmentarea habitatelor şi pierderea biodiversităţii pot fi rezultatul unor practice agricole necorespunzătoare şi utilizării neraţionale a pământului. Politicile Uniunii Europene, şi în principal politica agricolă comună (PAC) sunt, tocmai de aceea, orientate spre reducerea riscului degradării mediului, în timp ce fermierii sunt încurajaţi să continue să joace un rol pozitiv în păstrarea peisajului rural şi protecţia mediului.

Odata cu aderarea României la Uninunea Europeană, ţara noastră a trebuit să adopte măsuri speciale cu privire la agricultură, dar, în acelaşi timp beneficiază de fonduri, subvenţii îndreptate spre acest sector. În timp ce politicile agricole şi instituţiile oficiale au îndeplinit toate criteriile de aderare la Uniunea Europeană, sectorul agricol în sine nu este încă pregătit să folosească în mod eficient oportunităţile ivite. Problemele mari cu care România se confruntă în sectorul agricol sunt: numărul mare de ferme de subzistenţă şi semi-subzistenţă, ponderea mare a agricultorilor în totalul populaţiei ocupate, precum şi numărul mare de fermieri vârstnici, organizarea încă slabă a producătorilor agricoli în forme de asociere, la acestea contribuind lipsa de informatie pe piaţă la nivelul producătorilor în ceea ce priveşte îndeosebi standardele de calitate.

De-a lungul timpului, nu toate sistemele de agricultura practicate au avut rezultate benefice pentru mediu. Dezechilibrele create de agricultura de tip intensiv de-a lungul anilor au diminuat resursele de oxigen şi hrană, au redus biodiversitatea naturală, au deteriorat valorile culturale şi peisajul rural. Astfel, Comunitatea Economică Europeană a introdus începând cu anul 1992 programe obligatorii pentru promovarea practicilor agriculturii ecologice, care protejează mediul precum şi încurajarea cultivării terenurilor agricole. Pentru trecerea de la agricultura de tip intensiv la agricultura ecologică, bazată pe criterii de durabilitate, se impune, pe lângă efort investiţional şi promovarea unui management performant. Principalele direcţii de acţiune, care necesită investiţii majore, sunt organizarea complementară a terenurilor agricole şi specializarea producţiei în limitele impuse de conservarea biodiversităţii.

Cheltuielile pentru protecţia mediului în agricultură sunt justificate şi chiar impuse de faptul că în cadrul agendei 2000 a Comisiei Europene, setul de măsuri care vizează reforma Politicii Agricole Comunitare (PAC) cuprinde un capitol important referitor la noile orientări în gestionarea mediului (de exemplu garantarea unor produse alimentare naturale care să fie perfect compatibile cu cerinţele ecologice, de o calitate superioară, mai buna gestionare a resurselor naturale, protejarea peisajului, protecţia mediului abiotic etc). La nivel macroeconomic cheltuielile pentru protecţia mediului efectuate de administraţia publică locală reprezintă aproximativ 40 mld. Euro şi sunt legate de eforturile de armonizare a aquis-ului de mediu, crearea/dezvoltarea infrastructurii pentru implementarea şi controlul aplicării noii legislaţii. La nivel microeconomic cheltuielile pentru protecţia mediului sunt efectuate de producătorii specializaţi din agricultură.