Secţiunea a-I-a. Referiri de ordin istoric 1.5. Origine - vechiul drept francez 1.6. Apelul în legislaţia procesual penală română anterioară 1.6.1. Codicele de procedură criminală din 2 decembrie 1864 1.6.2.Codul de procedură penală Carol al - II-lea din 19 martie 1936 1.6.3.Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 1.6.4.Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 Secţiunea a-II-a. Consideraţii generale privind apelul 1.7.Noţiune şi trăsături 1.8.Sediul materiei 1.9. Justificarea instituţiei apelului Capitolul II Condiţii de fond ale apelului Secţiunea I. Hotărârile penale supuse apelului 2.1.Sentinţele supuse apelului. 2.2. Sentinţele penale care nu pot fi atacate cu apel. 2.3.încheierile supuse apelului. 2.4.încheieri supuse unui regim diferit. Secţiunea a-II-a. Persoanele care pot declara apel 2.5. Titularii dreptului de apel. 2.5.1. Procurorul. 2.5.2. Inculpatul. 2.5.3.Partea vătămată 2.5.4. Partea civilă şi responsabilă civilmente 2. 5.5. Martorul, expertul, interpretul, şi apărătorul. 2. 5.6. Orice persoană ale cărui interese legitime au fost vătămate printr-un act sau o măsură a instanţei Capitolul III Condiţii de formă ale apelului Secţiunea I. Termenul de declarare a apelului 3. 1. Termenul de apel 3.2. Importanţă şi caracterizare 3.3. Durată. 3.4. Modul de calcul. 3.5. Repunerea în termen - condiţii şi efecte 3.6. Apelul peste termen - condiţii şi efecte Secţiunea a-II-a. Declararea, motivarea apelului şi efectele apelului 3.7. Declararea apelului. 3.7.1. Modul de exercitare şi instanţa competentă la care trebuie depus apelul. 3.7.2. Renunţarea la apel. 3. 7.3. Retragerea apelului 3.8. Efectele apelului 3.8.1.Efectul suspensiv al apelului. 3.8.2. Efectul devolutiv al apelului 3.8.3.Neagravarea situaţiei în propriul apel 3.8.4.Efectul extensiv al apelului 3.9.Motivarea apelului. 3.9.1.Formularea apelului. 3.9.2.Motivele de apel.
Capitolul I Secţiunea I. Referiri de ordin istoric 1.5. Origine - vechiul drept francez Originea apelului se află în dreptul roman, unde, începând din anul 509 Î. Chr. , cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinţei, pe calea aşa — zisei „provocatio ad populum ". Ulterior, în regimul republican au apărut şi alte două instituţii: „ intercessio " din partea magistratului şi „intercessio " din partea tribunului plebei, care consta dintr-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru „intercessio"adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea „ appellatio ". In accepţiunea sa modernă, apelul se constituie în jurisdicţiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desfiinţa hotărârea, dar şi de a o reforma. In vechiul drept francez apelul îndeplinea un rol politic de centralizare în folosul jurisdicţiilor regale. El realiza acest rol chiar dacă în aceea vreme — până la ordonanţa regală din 1670 — numărul jurisdicţiilor era multiplu şi o cauză putea fi supusă mai multor apeluri succesive. Abia după această ordonanţă, numărul apelurilor a fost redus la unul singur. După 1789, fundamentul apelului s-a modificat bazându-se pe ideea realizării unei judecăţi mai bune şi pe dezideratul de a se ajunge la o unitate de interpretare a legii, care , într-o anumită măsură, s-ar putea înfăptui de instanţele de apel. Cu toate astea, apelul nu a fost introdus în materie criminală, deoarece s-a considerat că nu ar fi necesar. 1.6. Apelul în legislaţia procesual penală română anterioară 1.6.1. Codicele de procedură criminală din 2 decembrie 1864 — reproducea prevederile Codului de instrucţiune penală din 1808 care reglementa apelul împotriva sentinţelor date de tribunale în materie corecţională în art. 195 şi următoarele. Apelul care trebuia introdus în termen de 10 zile calculate de la pronunţare ori de la comunicare, era suspensiv de executare, dar curtea avea obligaţia de a-l soluţiona în termen de 30 zile de la primirea sa. În acelaşi cod era reglementat separat (art. 169/175) apelul împotriva sentinţelor date în materie poliţienească când s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirea şi reparaţiile civile depăşeau un anumit cuantum valoric. 1.6.2. Codul de procedură Carol al - II— lea din 19 martie 1936, prevedea apelul în art. 455/470. Calea de atac a apelului era deschisă numai împotriva hotărârilor date în primă instanţă de judecătorie sau de către tribunal. Deciziile pronunţate în matrice criminală de curţile cu juraţi nu erau supuse apelului. Nici după desfiinţarea acestor instanţe prin Legea pentru organizarea noilor instanţe criminale şi pentru abrogarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală Carol al-II-lea, din 6 august 1938 în materie criminală nu s-a acordat drept de apel. Competenţa în materie de apel aparţinea tribunalelor corecţionale care judecau apelurile contra căilor de judecată pronunţate de judecătorii şi contra hotărârilor unor instanţe speciale, precum şi curţile de apel care statuau asupra sentinţelor tribunalelor corecţionale din circumscripţia lor. 1.6.3. Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală a desfiinţat apelul, dispunând expres prin art. 439 Codul de procedură penală — astfel cum a fost modificat — că singura cale de atac ordinară, este recursul. In orice caz, această cale — unică — de atac a dobândit valenţe noi, reunind caracteristicile atât ale apelului cât şi ale recursului, în sensul că permitea o verificare completă a sentinţelor primei instanţe, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi sub acela al legalităţii. 1.6.4. Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a reintrodus apelul în legislaţia procesul penală română (ort. 361/385 Codul de procedură penală), conţinând şi unele dispoziţii tranzitorii.
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zahăr ia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988 Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004, publicată în Monitorul Oficial, nr. 575 din 29 iunie 2004, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2004 Codul de procedură penală actualizat în iulie 2004, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2004 V. Dongoroz, I. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, voi II, Ed. Academiei, 1976 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Ediţia a II- a, Bucureşti, 1942 V. Dongoroz, Curs de drept penal şi de procedură penală, Bucureşti, 1946 N. Giurgiu, Cazurile de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 I.Ionescu — Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Sosec, Bucureşti, 1937 Ghe. Mateuţ, Procedură penală, Partea specială, voi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998 D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997 V.Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994 Tr.Pop, Drept procesual penal, Ed. Tipografia Naţională, Cluj,Partea specială, voi. III şi IV, 1947-1948 V. Păvăleanu, Drept procesual penal, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Plătește în siguranță cu cardul și beneficiezi de garanția 200% din partea Diploma.ro.
Simplu și rapid în doar 2 pași: completezi datele tale și plătești.
