Aspecte Juridice Privind Cariera Funcționarului Public de Conducere

INTRODUCERE

Rolul pe care îl au funcţionarii publici în administraţia publică este unul foarte important, prezenţa lor fiind pretutindeni în structurile administrative; ei constituie o categorie socială ce poate reprezenta, pentru societatea civilă românească, elementul catalizator ce oferă stabilitate.

Ceea ce revendică funcţionarul public, indiferent de locul de muncă pe care îl are, este statutul lui social pe care perioada de tranziţie nu i l-a oferit. Societatea civilă deţine acest statut pentru cei care o servesc şi cărora ea le este datoare.

În sistemul de drept public din România, noţiunea de funcţie publică este tratată din secolul al XIX-lea în diverse cărţi şi tratate de specialitate, iar ca disciplină autonomă, dreptul administrativ a apărut destul de recent în învăţământul universitar românesc. Încă din perioada interbelică, au apărut cursuri de drept administrativ, care au stat la baza administraţiei din acele timpuri, dezvoltându-se ca o disciplină de sine stătătoare.

În toate ţările din Uniunea Europeană se consacră obligaţia funcţionarului public de a fi loial naţiunii pe care o slujeşte, instituţiilor democratice ale acestora şi, în particular, instituţiei în care este numit. Se recunoaşte existenţa unei legături particulare de fidelitate, care leagă funcţionarul de organul care l-a numit.

În literatura de specialitate se analizează această problemă folosind expresia „funcţie publică” şi respectiv „funcţionar public”.

Prin statut al funcţionarilor publici se înţelege totalitatea normelor juridice care stabilesc situaţia legală a funcţionarilor publici determinând drepturile şi obligaţiile lor generale. Statutul funcţionarilor publici este un statut general, care reglementează situaţia legală a tuturor funcţionarilor publici. Legea nr. 188/1999, modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă nr. 125 din 8 octombrie 2008 reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici, autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FUNCŢIA ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC. EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE FUNCŢIONAR PUBLIC ŞI FUNCŢIE PUBLICĂ.

1.1 Consideraţii generale privind funcţia şi funcţionarul public

Starea de armonie a omului cu sine însuşi şi cu ceilalţi a preocupat omenirea încă din zorii civilizaţiei, germenii marilor teorii pe care s-a clădit lumea modernă (să amintim doar teoria contractului scial, al cărei părinte a fost filosoful grec Lycophron, sau cea a separaţiei puterilor, formulată prima dată de Aristotel) regăsindu-se încă din Antichitate.

În ceea ce priveşte problematica funcţiei publice şi a statutului celor ce o exercită, este bine de ştiut că primul statut al funcţionarilor publici l-a făcut Împăratul Hadrian. Roma antică era preocupată de buna administrare a statului, iar în Bizanţ „serviciile publice” – aşa cum au fost numite mai târziu în textele teoretice – erau organizate în zece ramuri, cu nenumărate ministere.

O emoţionantă pledoarie pentru semnificaţia educaţiei, într-o societate care vrea să evolueze, ne-o oferă marele spirit al Antichităţii şi al tuturor vremurilor, Aristotel, care afirma că „educaţiunea copiilor trebuie să fie unul din obiectivele de căpetenie ale grijii legiuitorului”.

Evocată în zilele noastre, această teză se relevă a fi extrem de revoluţionară. Ea fundamentează una din dimensiunile concepţiei moderne privitoare la progresul social, care nu se poate concepe excluzând elementul educaţional, formarea celor care preiau şi dezvoltă destinele istorice.

Istoria dovedeşte că decadenţa administraţiei în Antichitate a apărut când împăraţii au început să încalce regulile pentru numirea şi înaintarea funcţionarilor. Se manifestă astfel traficul cu slujbele, nepotismul şi favoritismul.