Aspecte privind politica monetară utilizată de BNR în perioada crizei economice și financiare

INTRODUCERE

Criza a suscitat o amplă și intensă dezbatere cu privire la rolul și responsbilitățile băncilor centrale. Dacă, în lucrările de factură academică, problema fundamentală care se discută este cea a funcțiilor băncii centrale în economiile contemporane, principala provocare pentru băncile centrale este reconsiderarea cadrului acțiunii lor fără a aștepta finalizarea cercetărilor în curs.

Dificultățile sunt considerabile, iar depășirea lor necesită o strânsă cooperare între economiștii teoriticieni și specialiștii din băncile centrale.

În ultimii treizeci de ani, activitatea băncilor centrale s-a bazat pe sinteza neoclasică, expusă în manualele de macroeconomie standard (Economics).

Postulatul fundamental al acestei sinteze, în care au fost integrate contribuții la dezvolarea științei economice ale unor mari economiști, cum ar fi: I. Fisher, J. M. Keynes și M. Friedman, este că stabilitatea creșterii economice este legată de neutralizarea mișcărilor de prețuri. Prețurile nu trebuie nici să crescă, și nici ,a fortiori, sa scadă. Ca urmare, pentu a asigura o creștere economică stabilă și fară fluctuații majore, este necesară asigurarea stabilității prețurilor. Implicația este că principalul serviciu public pe care o bancă centrală îl poate face economiei și societății cărora le aparține este să pună la dispoziția acestora o monedă de calitate, adică o monedă a cărei valoare nu se modifică în timp, ceea ce revine la a spune că prețurile sunt relativ constante.

În prezent, această politică monetară este pusă sub semnul întrebării. Dintre autorii pestigioși, care au formulat opinii critice cu privire la politica monetară bazată pe această concepție, pot fi amintiți, economistul șef al FMI, O. Blanchard și fostul guvernator al Băncii Franței, J. Larosiere. Privind retrospectiv lucrurile, faptul că băncile centrale nu au reacționat la creșterea excesivă a creditului care a dus la declanșarea crizei este acum evident. Însă, și înainte de izbugnirea crizei, unii economiști, cum ar fi celebrul N. Roubini , au arătat că băncile centrale se confruntă cu efect al globalizării financiare fără a dispune de mecanismele de cooperare necesare pentru a preveni consecințele negative ale acestui proces.

Crizele apar în urma unei perioade în care prețul unor active (financiare sau nu) au crescut artificial foarte mult, și în momentul în care piața devine conștientă cu privire la această supraevaluare reacționează în consecință. Etimologic cuvântul „criză” provine din cuvântul grecesc „krisis” care înseamnă o situație ce necesită luarea unei decizii. Mishkin a definit criza ca fiind „situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, piețele nemaifiind capabile să canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții”. O abordare similară întâlnim și la Friedman care consideră că ”criza are o puternică dimensiune psihologică.” Panicați de perspectiva pieței, deponenții se aruncă într-un număr periculos de mare asupra depozitelor lor din bănci și deci sistemul bancar intră într-un colaps generalizat.

Criza este asociată adesea lipsei de condiții care să permită adoptarea unei decizii (Morin, 1976). Apariția unei crize poate fi greu anticipată, elementul de surpriză asociat unei astfel de situații fiind fundamental (Reilly, 1993).

CAPITOLUL I

CRIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ ȘI IMPACTUL EI ASUPRA SISTEMULUI FINANCIAR-BANCAR INTERNAȚIONAL

1.1.Natura crizei

Criza financiară mondială a aparut la început ca o criză de lichiditate. Primele simptome, manifestate la începutul lunii august 2007, au constat în perturbații severe ale pieței interbancare. Aceste turbulențe au constat în marje de profit anormale, reducerea scadențelor, atrofierea și chiar dispariția unor segmente de piață. Prin contagiune, tensiunile amintite au afectat apoi întreprinderile nefinanciare și finanțarea economiei reale. De asemenea, criza a apărut ca o criză de titirizare (securitization). Titirizarea este o tehnică financiară foarte veche, care a fost folosită cu succes în ultimii treizeci de ani pentru refinanțarea creditelor pentru cumpărări de automobile, a creditelor de consum, precum și a creditelor imobiliare. Însă în ultimul deceniu, această tehnică a fost aplicată in condiții discutabile: pentru finanțarea pe termene foarte scurte a unor produse structurate complexe, cu lichiditate zero și cu valoare incertă - deteminată de regulă, nu pe piață, ci prin modele teoretice.

Prin natura lor, asemenea montaje financiare sunt vulnerabile și fragile. Însă, această fragilitate a fost mascată de abundența de lichidități de pe piață și de acțiunea anumitor intermediari financiari, cum ar fi, agențiile de rating și asiguratorii monoline.