Aspectul Duhovnicesc al Cunoașterii Teologice

I.INTRODUCERE

Sfârşitul secolului V a fost o perioadă de formare pentru teologia mistică, ca de altfel şi pentru alte domenii ale teologiei. Nu că mai târziu nu s-ar mai fi întâmplat nimic – o eroare mai puţin îngăduită poate în cazul teologiei mistice – dar în încercările de pionierat ale Părinţilor de a înţelege relaţia sufletului cu Dumnezeu acum se iveşte modelul de bază, pe care teologii de mai târziu îl vor lua drept asigurat. Studiul teologiei mistice patristice este mai apoi important pentru orice studiu al misticii creştine, după cum îşi are şi propriul său interes intrinsec.

Această perioadă de formare a teologiei mistice a fost bineînţeles o perioadă de formare şi pentru teologia dogmatică, şi faptul că aceeaşi perioadă a fost determinată atât pentru teologia mistică, cât şi pentru cea dogmatică nu este deloc întâmplător, întrucât aceste două aspecte ale teologiei sunt în mod fundamental strâns legat între ele. Învăţăturile creştine de bază ale Treimii şi Întrupării, elaborate în aceste secole, sunt învăţături mistice formulate în mod dogmatic.

Aceasta înseamnă că teologia mistică oferă contextul pentru sesizarea nemijlocită a Dumnezeului Care s-a relevat pe Sine în Hristos şi locuieşte în noi prin Sfântul Duh, în timp ce dogmatică încearcă să întrupeze aceste sesizări în termeni obiectivi precişi care la rândul lor inspiră o înţelegere mistică specific creştină a Dumnezeului Care s-a relevat pe Sine Însuşi în acest fel. Punând astfel lucrurile, este greu de văzut cum au putut fi separate teologia mistică şi cea dogmatică; şi totuşi, nu e nici o îndoială că în Occident cel puţin ele au ajuns astfel, şi că “teologia dogmatică şi cea mistică, sau teologia şi <<spiritualitatea>> au fost separate în categorii ce se exclud reciproc, ca şi cum mistica era pentru femei sfinte, iar studiile teologice erau pentru bărbaţii practici dar care, vai, nu erau sfinţi” .

Că această separare nu e nevoie să fie permanentă, se poate vedea din realizările unor teologi moderni cum sunt Karl Barth şi Hans Urs von Balthasar. Faptul că nu a existat un astfel de divorţ la Părinţi e astăzi larg recunoscut: “Opera Părinţilor întrupează într-o măsură specifică o integrare a devotaţiunii şi raţiunii” , chiar dacă această presupune faptul că teologia patristică integrează lucruri distincte între ele pe bună dreptate şi astfel ia în mod inconştient separaţia lor drept reală.

Unul din rezultatele acestui divorţ occidental dintre teologie şi spiritualitate e faptul că el tinde să fie transferat şi în studiul Părinţilor, astfel că cine studiază patristica îl cunoaşte pe Origen din tratatele Despre principii şi contra lui Cels, sau pe Grigorie al Nyssei din Contra lui Eunomiu şi celelalte scrieri polemice, dar nu îl cunoaşte pe Origen cel din “omilii” sau “comentarii” (care formează majoritatea operei sale) şi nici pe Grigorie cel din Viaţa lui Moise sau din Omiliile la Cântarea Cântărilor.

Chiar şi tratatul De Trinitate al lui Augustus este abordat ca un exerciţiu de teologie speculativă mai degrabă decât ca o încercare de a da seama de urcuşul sufletului spre Dumnezeu, spre Dumnezeul pe care Îl cunoaşte din Scriptură ca fiind Sfântă Treime. De la Părinţi nu există un divorţ între teologia dogmatică şi cea mistică; în parte scopul acestei cărţi este de a redresa balanţa discutând mistica aflată în inima teologiei lor, chestiunile ridicate în teologia lor dogmatică fiind profund afectate de şi chiar rezolvate la nivelul teologiei mistice.

O problemă generală şi fundamentală a teologiei patristice este relaţia ei cu cultura elenistică contemporană dominată de moduri de gândire ce-şi aveau rădăcinile în Platon; iar teologia creştină şi-a găsit prima ei expresie intelectuală în termenii unor asemenea modele de gândire. Ca să-l cităm pe Endre von Ivánca: “Fenomenul ce caracterizează în totalitate primul mileniu al gândirii teologice creştine … este folosirea platonismului ca formă pentru expresia ei filozofică şi cadrul imaginii despre lume în ai cărei termeni se făcea proclamarea adevărurilor revelate – cu alte cuvinte platonismul creştin”.

“Platonismul creştin” a însemnat multe lucruri, dar în perioada noastră creştinismul şi platonismul s-au întâlnit în primul rând la nivelul misticii, fiindcă în secolul II, platonismul “se caracteriza prin viziunea sa despre lume predominat religioasă şi teocentrică … Această perioadă a fost atrasă nu atât de Platon învăţătorul etic sau reformatorul politic, cât de Platon hierofantul care (potrivit unei legende vechi) a fost zămislit de Apollo şi născut din fecioara Perictione … Platonismul secolului II este teologie şi orientat spre lumea de dincolo”.

Acest gen de platonism, cunoscut drept “medio-platonism”, era “mistic” ; se preocupa de căutarea întâlnirii nemijlocite a sufletului cu Dumnezeu, preocupare care s-a intensificat o dată cu Platon şi neoplatonismul. Teologia mistică creştină a găsit aici un material extrem de folositor încât una din autorităţile contemporane în religia elenistică, părintele A.J. Festugière, poate spune: “Când părinţii îşi <<gândesc>> mistica, ei platonizează. Nu e nimic original în construcţia lor” . Atât de mare este importanţa platonismului pentru înţelegerea teologiei mistice creştine, încât primele trei capitole ale acestei cărţi se ocupă cu tradiţia platonică: cu Platon, cu Filon (care poate fi privit ca reprezentativ pentru platonismul mediu şi ale cărui scrieri au fost foarte influente printre Părinţi) şi, respectiv, Platon.