Introducere . 5 Stadiul cercetărilor . 9 Situaţia Bisericii Ortodoxe Române după 1945 . 22 Clerul şi arestările . 28 Epurarea ierarhiei . 32 Profeţii ale ierarhilor BOR privind regimul comunist . 35 Partidul Stat şi Biserica Ortodoxă Română . 39 Poliţia politică şi slujitorii Altarului . 59 Monahismul românesc în anii ’50 . 63 Călugării şi rezistenţa anticomunistă . 67 Spiritualitatea ortodoxă în timpul comunismului . 75 Mănăstirile şi puterea comunistă. Ingerinţe politice . 80 Clerici monahi în rezistenţa anticomunistă din anii ’50 . 87 Îndrumarea clericilor în anii comunismului . 118 Profesori de Teologie Ortodoxă în închisori . 133 Un mărturisitor: prof. dr. Teodor M. Popescu (1893-1973) . 148 Încheiere . 151 Bibliografie . 155 Anexă . 190
Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964) Introducere Relaţiile dintre Biserică şi Stat au prezentat de-a lungul timpului, şi încă mai prezintă, un interes deosebit pentru Istoricii Bisericii Universale, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, reprezentanţii puterii temporare au căutat să-şi subordoneze Biserica, în vederea realizării unor interese trecătoare şi mai mult egoiste şi de grup, iar nu în interesul umanităţii. Anii ’50-’60 ai sec. XX au fost dominaţi în cercetare de tema relaţiilor dintre Biserică şi Stat, fapt datorat, în parte, implicării unor factori de răspundere din structurile religioase internaţionale în conflictul celui de-al doilea război mondial. Căderea cortinei de fier a făcut ca şi raporturile dintre Biserică şi statele comuniste , sau în curs de comunizare, să fie studiate, în contextul special al regimurilor totalitare comuniste. Există totuşi diferenţe majore, de la zonă la zonă, de la Stat la Stat, şi chiar de la Biserică la Biserică, fie ea Romano-catolică, Ortodoxă, Protestantă sau Greco-catolică. Aceste particularităţi se datorează oamenilor intraţi în joc şi caracterelor acestora, strategiilor politice operate de fiecare regim politic din statele fostei axe sovietice . Michel Shafir, crainic în anii comunismului la Europa Liberă, afirma că există o deosebire fundamentală între Biserica Romano-catolică din Polonia şi Biserica Ortodoxă Română, şi anume prin faptul că cea din urmă a devenit o unealtă în mâna autorităţilor comuniste . Lipsa unor mişcări de protest, precum cele din Ungaria sau Polonia, a contribuit la naşterea unor stereotipuri, privind o aşa-numită pasivitate nativă a românilor. S-a subliniat de curând că: „inexistenţa unei opoziţii în România comunistă a fost explicată prin influenţa preponderentă a Ortodoxiei asupra culturii politice. Cu alte cuvinte, Ortodoxia, spre deosebire de catolicism sau de protestantismul tradiţional, ar încuraja atitudinile pasive, ceea ce ar putea explica lipsa unei mişcări de opoziţie în România comunistă” . Cu privire la această lipsă de rezistenţă, chiar români, precum Daniel Barbu, erau convinşi că: „Bisericii româneşti nu i-a fost dat să traverseze modernitatea în opoziţie cu Statul, ci s-a lăsat plămăduită de acesta. Mai întâi Statul liberal i-a dăruit autocefalia, unitatea prin Patriarhie şi dominaţia asupra celorlalte confesiuni. Mai târziu, Statul totalitar a scutit-o de concurenţa - periculoasă, întrucât se desfăşoară chiar pe terenul meritelor naţionale - Bisericii Greco-catolice şi i-a garantat securitatea în schimbul unei retrageri parţiale din sfera publică” . În acest sens, regimul comunist, instaurat la 6 martie 1945, considera, potrivit modelului sovietic, că asumarea controlului Bisericii va putea mobiliza poporul spre culmile realizărilor socialiste. Pericolul unui astfel de control a fost prevestit de mari valori şi personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române, precum: Mitropolitul Nicolae Bălan, Teodor M. Popescu, Ioan Gh. Savin. S-a evidenţiat adesea, mai ales în conferinţele ţinute la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, şi nu numai, de către fostul profesor de Teologie, T. M. Popescu, că modelul sovietic este al unui Stat persecutor, cu repercusiuni mai periculoase decât regimul politic al lui Nero. Persecuţiile din perioada primelor secole creştine ar fi avut o intensitate redusă în raport cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică sau în ţările sale satelit: Albania şi Bulgaria. Schimbările din viaţa socială şi politică a României, datorate presiunilor sovietice şi lipsei de ataşament ale celorlalte state care au manifestat o anume distanţare faţă de ţara noastră înaintea înţelegerii de la Ialta, au creat ideea transformării Bisericii Ortodoxe Române într-un „instrument docil la dispoziţia puterii comuniste” şi au creat premiza „schimbării în profunzime a structurii şi componenţei înaltei ierarhii a Bisericii noastre” . Clerul şi ierarhii au început să fie divizaţi în grupări definite de colaborarea sau necolaborarea cu puterea politică. Cominterniştii, ajunşi la putere în România, căutau deseori oameni care să le facă jocul. Cum oportunişti se găseau pretutindeni,fapt întâmplat în toată istoria Poporului Român, deznădejdea nu şi-a găsit locul între membrii noii puteri politice. În acest sens, mulţi preoţi legionari sau membri ai diverselor partide politice se înrolau cu abnegaţie în rândurile Partidului Comunist, direct sau prin intermediul diverselor organizaţii sindicale sau culturale, ferm slujitoare diavolului roşu. Sunt cunoscuţi o serie de astfel de slujitori: Ioan Vască, Stan Dimancea, Constantin Burducea, Valerian Zaharia, Alexandru Ionescu etc. Biserica Ortodoxă Română a rezistat în pofida acestor realităţi, datorită fiinţei sale sacramentale, prin marii duhovnici, unici în Ortodoxie şi neîntâlniţi în celelalte confesiuni creştine.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
