Biserica și limba română

INTRODUCERE

Religia, ce se poate spune despre religie altceva în afara faptului că este o componentă importantă a culturii unui popor, aceasta reprezentând legătura omului cu Dumnezeu. Sentimentul religios şi legătura cu Dumnezeu se manifestă atât în cadrul bisericii, prin oficierea slujbelor sau prin prezenţa preoţilor, dar şi în afara acestei instituţii, prin modul de gândire al oamenilor, în comportament, în modul în care se exprimă, în obiceiurile lor, dar şi în ceea ce creează: muzică, arte plastice sau literatură.

Dintre toate aceste forme de creaţii, literatura este cea care exprimă cel mai bine principiile creştinismului, astfel încât, începând cu secolul al XVI-lea, religia şi literatura devin un tot unitar, prin colaborarea dintre cărturari şi înalţii demnitari ai bisericii, care aveau drept scop introducerea limbii române în biserică, pentru ca tainele credinţei să fie înţelese de toţi creştinii.

De altfel, începutul culturii scrise a românilor este strâns legat de viaţa lor spirituală, de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la divinitate a fiecărui individ. Singura problemă care se ridică în această perioadă este faptul că scrierile religioase române sunt, mai întâi, cărţi de cult în limba slavonă, care vor deveni, ulterior, cărţi de cult în limba română. Această trecere se manifestă, mai întâi, prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă. În acest moment atât de important al culturii române, un rol important l-au avut reprezentanţii bisericii, care au avut o activitate îndelungată de traducere a cărţilor bisericeşti din limba slavonă în limba română.

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte chiar această trecere, de la primele tipărituri în limba română, până în momentul introducerii definitive a limbii române în biserică, ca limbă oficială a serviciului divin.

Astfel, în acest sens, vor fi evidenţiate principalele personalităţi care au contribuit la îndeplinirea acestui obiectiv, şi vor fi prezentate principalele opere ale lor, care au făcut posibil tot acest proces.

Acest drum, acela de instaurare a limbii naţionale ca limbă oficială pentru toate bisericile ortodoxe, a fost deschis de către diaconul Coresi, prin, „Catehismul”, apărut în anul 1559. Chiar dacă acesta nu a reuşit să îndeplinească obiectivul în totalitate, el a avut un rol important, fiind cel dintâi care a întemeiat o unitate de limbă.

Munca lui Coresi, care a tipărit cărţi în Transilvania, a fost continuată, după cum vom vedea, de către mitropolitul Varlaam, în Moldova, acesta urmând cu succes acest drum, mai ales prin „Cazania” sa, succes care a fost culminat cu operele mitropolitului Dosoftei, acesta fiind şi cel care a reuşit să instaureze definitiv limba română ca limbă oficială de predică în bisericile din Moldova.

Procesul de unificare a limbii române în biserică va fi terminat de către Antim Ivireanul, care, cu ajutorul operelor sale, în special a „Didahiilor”, va introduce definitiv limba naţională în ortodoxe din Ţara Românească..

Lucrarea de faţă îşi propune, astfel, să sublinieze rolul pe care scrierile religioase le-au avut în procesul îndelungat de instaurare a limbii naţionale, limba română, în bisericile ortodoxe din toată ţara.

Capitolul 1 : Primele încercări de introducere a limbii române în Biserică

1.1 Primele încercări de înlăturare a limbii slavone din serviciul divin

Creştinismul a reprezentat întotdeauna o problemă importantă şi îndelung dezbătută de către specialişti. Astfel, potrivit credinţelor ortodoxe, creştinarea românilor a fost făcută de Constantin cel Mare, în anul 313, prin Edictul de la Milano, care asigura libertatea şi victoria creştinismului în Imperiul Roman. În lumea geto-dacă, până în secolul al-III-lea, creştinismul era răspândit, aproape exclusiv, în centrele de limbă greacă, un fapt care explică răspândirea sa puternică la Dunărea de Jos.

În secolele IV şi V, din Moesia Superior şi până la Tomis, la Marea Neagră funcţionau 19 episcopate in sudul Dunării. Majoritatea dintre ele, exceptând episcopia Tomisului, propovăduiau creştinismul latin.

Creştinismul daco-roman nord-dunărean este o continuare al celui din sudul Dunării, acesta nefiind rodul misionarismului, ci al unităţii economice şi culturale între Dacia Nord-dunăreană şi Imperiul Roman. Legarea creştinismului românesc de Orientul bizantin a fost înfăptuită în timpul împăratului Iustinian, un fapt care explică ortodoxia bisericii române păstrată până în zilele noastre.

De la romani am moştenit noţiunile fundamentale ale credinţei, nu însă şi cele privitoare la organizarea bisericii, acestea fiind însuşite din limba slavă. Astfel, în secolul al X-lea, liturghia slavă a fost adaptată şi de români, aceasta transformându-se, mai târziu, în fenomenul de slavonism cultural. Până în secolul al XVII-lea, românii au folosit ca limbă oficială a bisericii, limba slavă bisericească.

Problema slavonismului cultural la români are un caracter cultural şi social, dar nu şi un caracter etnic. Adaptarea limbii slave, care era vechea bulgară vorbită în Macedonia în secolul al IX-lea, ca limbă literară de către poporul român se face de la sud spre nord, în a doua fază a difuzării acestei limbi literare prin centrul cultural de la Preslav. Existenţa unei populaţii slave neasimilate în Dacia, precum şi influenţa la nordul Dunării a primului Imperiu Bulgar, au contribuit la adoptarea slavonei, care a devenit, prin tradiţie, limba oficială a clasei stăpânitoare din ţările româneşti.