Bursa de Valori București

Introducere

Orice economie naţională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat, cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de bunuri şi servicii în cadrul firmelor.

În economia financiară circuitul activelor financiare are loc între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor acestora, în vederea realizării unicului scop: satisfacerea nevoii economice, a cărei finalizare este profitul. Investitorii sunt cei care efectuează investiţii, prin plasarea fondurilor în scopul valorificării lor, iar utilizatorii sunt cei care mobilizează fondurile pentru a-şi finanţa propria activitate economică. Se transferă astfel o parte din resursele financiare existente într-o economie, între cei care le deţin, prin disponibilizare, către agenţii economici care le folosesc, fie pentru iniţierea unei activităţi, fie pentru întreţinerea şi dezvoltarea unei afaceri existente.

În acelaşi timp, se naşte o relaţie de feedback, de la utilizatorii de fonduri către investitorii iniţiali, prin distribuirea profitului obţinut în urma valorificării resurselor financiare. Într-o economie de piaţă, distribuirea profitului poate fi, însă, oricând substituită de distribuirea riscului, în cazul unei utilizări neprofitabile a fondurilor care au făcut obiectul transferului. Astfel, cei doi parteneri devin, prin propria voinţă, noduri ale unui circuit financiar a cărui finalizare poate fi profitul sau eşecul. Tranzacţiile între cele două categorii de participanţi la fluxul financiar se realizează prin intermediul pieţelor financiare.

Încă de la apariţia lor, bursele de valori s-au bucurat de un interes deosebit din partea marelui public, reprezentând pentru unii o speranţă de îmbogăţire rapidă iar pentru alţii soluţia în căutarea unei certitudini asupra viitorului apropiat sau îndepărtat.

În condiţiile tranziţiei României la economia de piaţă, bursa de valori şi-a reluat activitatea după o întrerupere de aproape cinci decenii. În ciuda unui început ezitant şi a unor oscilaţii în activitatea ei, bursa de valori îşi consolidează poziţia în mecanismul economiei de piaţă, urmând să joace un rol tot mai important în viitor.

CAPITOLUL I

Piețe de capital și burse de valori

1.1 Conceptul de piață de capital

În orice economie naţională, oricâte probleme ar avea, există un anumit volum de capitaluri disponibile care caută un plasament. Aceste capitaluri disponibile aparţin atât persoanelor fizice, cît şi persoanelor juridice. Investiţia care poate aduce cele mai mari profituri într-o perioadă relativ scurtă este investiţia pe piaţa de capital numită și piaţa valorilor mobiliare.

Piaţa de capital pune în legătură emitenţii valorilor mobiliare şi altor instrumente financiare cu investitorii individuali şi instituţionali prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii financiare (SSIF). Aceasta funcţionează aşadar ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii).

Piaţa de capital reprezintă, în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital (investitori) către cei care au nevoie de capital (emitenţi, investitori), cu ajutorul unor vehicule sau instrumente specifice (valori mobiliare) şi prin intermediul unor operatori specifici (societăţilor de servicii de investiţii financiare).

Concret, este vorba despre o piaţă pe care se tranzacţionează în mod liber valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni), piaţă ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor fizice sau juridice care investesc (cumpărătorii de acţiuni şi obligaţiuni) și care urmăresc plasarea profitabilă a acestor capitaluri; aceste fonduri sunt atrase de către emitenţii de acţiuni sau obligaţiuni, ce sunt în căutare de capital în vederea finanţării unor proiecte de investiţii.

Cât priveşte locul şi rolul pieţei de capital în ansamblul mecanismelor economice nu se poate realiza o demarcaţie foarte strictă (se vorbeşte despre: piaţa financiară, piaţa monetară, piaţa interbancară, piaţa scontului, piaţa asigurărilor şi corespunzător se vorbeşte despre operatori specifici precum: bănci, societăţi de asigurare, case de scont şi rescont). Astfel, în teoria şi practica internaţională nu se face o delimitare netă între aria de cuprindere a pieţei de capital şi cea a pieţei financiare, cele două noţiuni confundându-se, incluzându-se uneori sau completându-se alteori, în funcţie de specificul şi caracteristicile fiecărei ţări.

Dincolo de această specificaţie, se conturează totuşi două modele de definire a celor două pieţe:

Sistemul european care se bazează pe sistemul de tip bancar în care băncile sunt operatori cvasiprezenţi în toate tipurile de piaţă, putând utiliza aproape toate tipurile de instrumente financiare fiind aşadar un sistem de piaţă dominat de lumea bancară

Sistemul anglo-saxon care este un sistem bazat pe manifestarea liberă a cererii şi ofertei în fiecare tip de piaţă şi care prezintă instrumente specifice, operatori specifici şi corespunzător, instituţii de supraveghere şi reglementare specifice. Acest sistem de piaţă este numit generic piaţa financiară.

Practica din România pune în evidenţă opţiunea pentru concepţia anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare. Piaţa de capital se prezintă ca un mecanism de legătură între investitorii şi emitenţi, a căror decizie de investire vizează două obiective:

• Rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor

• Lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit

Pieţele de capital prezintă următoarele trăsături:

• este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat de marea masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu instrumente financiare au caracter public;

• produsele pieţei sunt instrumente pe termen lung şi mediu, banii investindu-se în general pe o perioadă mai mare de un an, în timp ce pe piaţa monetară, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe termen scurt;

• valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin negociabilitate si transferabilitate , acestea putând fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor de piaţă sau care rezultă din negociere la un moment dat;

• ranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă ci intermediară; intermediarii punând în contact emitenţii cu investitorii şi invers.

Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de cele ale sistemului bancar. Ca o alternativă la constituirea depozitelor bancare, investitorii pot achiziţiona valori mobiliare, iar emitenţii, pentru a nu apela la credite bancare, pot atrage capitaluri prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni. Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung este deseori privită drept contribuţia economică primară a pieţelor de capital, însă pieţele de capital aduc şi alte contribuţii importante la dezvoltarea economică:

• Eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar

• Mobilizarea de alocare a investiţilor

• Solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale

• Accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni

• Descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei.

• Beneficiile potenţiale ale pieţelor de capital trebuie să fie măsurate faţă de costuri şi alte dezavantaje. Acestea includ inevitabilitatea crizelor economice şi impactul lor asupra obţinerii de capital, încrederea investitorilor şi puterea sistemului financiar, pericolele controalelor de monopol.

Pieţele de obligaţiuni ajută la diminuarea uneia dintre problemele cele mai critice ale finanţelor: disponibilitatea fondurilor pe termen lung. În timp ce investitorii doresc lichiditate, societăţile şi guvernele trebuie să se asigure de existenţa unor credite pe termen lung care să acopere activele lor pe termen lung, sau în cazul guvernelor, pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare. În România creditul ipotecar este prea puţin dezvoltat nu numai faţă de posibilităţi, dar şi prin comparaţie cu ţările dezvoltate.