Case de locuit din lemn - noi tehnologii de construcții

Introducere

O casă este o construcţie care poate fi locuită de fiinţe umane. Termenul casă include multe tipuri de locuinţe, de la colibe rudimentare din cele mai îndepărtate timpuri la complexele rezindenţiale de azi. Datorită numărului mare de case există diferite materiale din care sunt construite locuinţele.

Locuinţa constituie mediul adecvat care îi permite omului să îşi refacă forţa de muncă prin asigurarea celor mai potrivite condiţii de odihnă, prin sentimentul de siguranţă care îi inspiră acea ambianţă confortabilă, în care îşi consumă cea mai mare parte a timpului, precum şi prin posibilităţile ce le creează omului pentru recreere şi destindere.

Omul a fost pus în permanenţă în faţa unor probleme prioritare legate de asigurarea condiţiilor normale de temperatură, umiditate, ventilaţie, adică de asigurare a unui grad de confort cât mai ridicat în încăperile de locuit unde îşi petrece mai mult de jumătate din viaţă.

Clădirile de locuit individuale, care ocupă un volum important din totalul volumului de locuinţe din ţara noastră folosesc atât încălzirea centrală, cât şi încălzirea locală. Combustibilii folosiţi sunt cei clasici: cărbunele, lemnul, gazele naturale şi cele de sondă, (păcură, motorină şi petrolul lampant). Căldura produsă în sobele încăperilor din apartamente nu este folosită raţional, cauza principală constituind-o arderea necontrolată a combustibililor. Astfel, mari cantităţi de căldură se pierd din lipsa asigurării unui regim normal de funcţionare a instalaţiei, din cauza utilizării de sobe cu randament scăzut şi prin gaze de ardere.

Este bine cunoscut faptul că lemnul este folosit în construcţie încă din antichitate, deoarece se regăsea din plin în bogăţiile pe care planeta le are. Primii care au promovat construcţia caselor moderne din lemn au fost suedezii. La noi în ţară casele de lemn se regăsesc mai ales în zonele de munte, dar nu numai. Datorită avantajelor acestor tipuri de case, tot mai mulţi oameni au adoptat acest tip de locuinţă.

CAPITOLUL I Elemente de bază ale lemnului

1.1. Elemente de economie forestieră. Scurt istoric privind ocrotirea naturii în România

În lume: pădurile ocupă 1/3 din suprafaţa continentelor (4.300 mil. ha);

În România: pădurile ocupă 27% din teritoriu (aproximativ 6 mil. ha);

Clasificare:

a) după repartizarea în teritoriu:

- peste 700 m altitudine à 60%;

- între 150 şi 700 m à 30%;

- sub 150 m à 10%.

b) după zona de vegetaţie:

- peste 1300 m altitudine à alpină;

- între 200 şi 1300 m à forestieră;

- sub 200 m à stepă.

c) după ponderea speciilor:

- fag à 30%;

- răşinoase à 30%;

- stejar à 20%;

- altele à 20%.

Scurt istoric privind conservarea și ocrotirea naturii in România.

Până în 1928 - există atestări încă din Evul Mediu privind preocupări în această privință, deşi atunci oamenii nu aveau ca scop protejarea în sine a naturii, ci împiedicarea exploatării resurselor proprii de către persoane străine și crearea unor condiții optime de regenerare a pădurilor. O acțiune specifică acestei perioade este tradiția ocrotirii unor arbori cu valoare simbolică (stejarul din Borzești, stejarul lui Ştefan cel Mare de la Vizantea-Vrancea, Regele brazilor de la Tihuța-Bistrița Năsăud).

În anul 1864 – apare Codul penal român, în care se prevedeau sancțiuni pentru unele acțiuni, precum otrăvirea peștelui din bălți sau incendierea pădurilor și fânețelor.

În anul 1868 apare Legea pentru poliția rurală: prevedea oprirea vânatului patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor și ouălelor păsărilor de interes, precum și unele măsuri de combatere a dăunătorilor și bolilor la plante și animale.

Anul 1872 aduce promulgarea primei legi a vânătorii, în care se reia interzicerea perioadei de oprire a vânatului și interzicerea acestuia pentru anumite specii. Începuturile conservării biodiversității în sensul de azi al cuvântului își au originea la sfârșitul secolului XIX, când, inspirați de curentul din acea perioadă, botanistul D. Grecescu, pictorul Nicolae Grigorescu și balneologul I. Bernath sesizează necesitatea păstrării unor peisaje neinfluențate de om.

Anii 1928-1944 reprezintă o perioadă de pionierat privind conservarea naturii și ariile protejate în Romania în care primul pas a fost făcut în anul 1928, când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliștilor din România, unde la propunerea lui Emil Racoviță a fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la protecția naturii în România. Astfel, în 1930 apare legea nr. 213 pentru protecția monumentelor naturii din România.