Cetățenia Europeană

INTRODUCERE

Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie" are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor. Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate îşi poate singur da seamă că participă, în calitatea sa de cetăţean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile parlamentare.

O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală.

În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, are include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţiei dreptul la locuinţa etc.

Cetăţenia reprezintă cu aceeaşi forţă un stătut (juridic şi dar şi un rol, un rol social. Astfel, din perspectiva statului , cetăţenia reprezintă atât totalitatea drepturilor şi libertăţilor pe un care un stat le acordă cetăţenilor săi, dar şi obligaţiilor pe care aceştia le au faţă de stat. Din va rolului sau social, cetăţenia reprezintă una dintre individului şi presupune dezvoltarea anumitor sau a unei culturi civice care fac posibilă efectivă a statutului de cetăţean.

Tot ceea ce am amintit în rândurile precedente este valabil şi pentru cetăţenia europeană, care reprezintă ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care Uniunea Europeană le acordă cetăţenilor celor 27 de state membre. Ca stătut de drepturi, cetăţenia europeană ajută la observarea naturii compozite a Uniunii Europene, care este ea însăşi o comunitate de drept, un sistem socio-economic şi, din ce în ce mai mult, o entitate politică (amintim în acest context că începând cu 1 decembrie 2009, data când a intrat în vigoare noul Tratat de Reforma de la Lisabona, Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică proprie).

Sub aspect politic, cetăţenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare şi a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi dinamică cetăţeniei, noutatea să şi în acelaşi timp aspectele sale cele mai controversate. Totodată, trebuie reamintit, aşa cum bine ştim, că încă de la începutul construcţiei comunitare, Uniunea Europeană şi-a pus întrebări despre scopul sau final. Este ea o simplă piaţă comună care face doar să dispară frontierele statale? Sau Uniunea Europa se îndreaptă pas cu pas către for-marea unei federaţii politice, succedându-se statului aşa cum şi acesta s-a succedat cetăţilor şi statelor feudale? La astfel de întrebări am încercat să vorbim pe larg în cele patru capitole ale lucrării de faţă, încercând o abordare multidisciplinara a conceptului de cetăţenie europeană, atât din perspective juridică cât şi politică şi chiar sociologică, acolo unde s-a impus o astfel de abordare.

Înainte de a vorbi efectiv despre conceptul de cetăţenie, şi cel de cetăţenie europeană, în special, în capitolul 1 al lucrării, intitulat sugestiv „Procesul integrării europene şi conceptul de cetăţenie europeană", am avut în vedere şi o scurtă incursiune în istoria constituirii unei identităţi europene, de la începuturi şi până în zilele noastre. În continuare, partea a două a primului capitol încearcă să lămurească câteva aspecte esenţiale pe care le implică conceptul de cetăţenie, şi în special concepţia juridico-politică asupra acesteia.

Finalul Capitolului 1 (Prezentarea cadrului legal în materie de cetăţenie europeană) şi Capitolul 2 (Cetăţenie europeană şi drepturi cetăţeneşti) sunt şi trebuie considerate că fiind partea centrală a lucrării. Dacă în primul capitol sunt dezbătute, pe rând, atât noţiunile de cetăţenie europeană, cât şi dimensiunile exprimate în literatură de specialitate privitoare la acest nou concept, Capitolul 3 analizează în detaliu drepturile pe care tratatele comunitare le conferă cetăţeanului european, şi anume: dreptul la liberă circulate, dreptul de a înainta petiţii în faţă Parlamentului European, dreptul la protecţie din partea Mediatorului European (un fel de „avocat al poporului", în comparaţie cu sistemul din ţara noastră) şi dreptul la protecţie diplomatică.

Continuând, practic, linia începută în Capitolul 2, următorul capitol prezintă celelalte drepturi ale cetăţeanului european aşa cum sunt ele garantate prin noua Cartă a Drepturilor Fundamentale care, odată cu intrarea în vigoarea a ratatului de la Lisabona a căpătat forţă juridică obligatorie.

O importanţă deosebită am acordat prezentării în paralel şi a articolelor corespondenţe din Convenţia Europeană a drepturilor Omului adoptată încă din 1950 sub auspiciile

Consiliului Europei şi la care Uniunea Europeană este parte.

Nu trebuie neglijat şi un alt punct esenţial dezbătut în , care pune în evidenţa faptul că în marea majoritate a membre UE, cetăţenii au posibilitatea de a participa în comun a anumitor decizii, în contextul în care democraţiei reprezintă un sistem de guvernare cu şi pentru cetăţeni. Este vorba de aşa-numita democraţie participativă - acel „dialog cu cetăţeanul" atât de trâmbiţat în ultima vreme şi care se poate realiza practic prin consultări, sondaje, întâlniri cu autorităţile, e-mailuri, forumuri de discuţii etc.

În contextul în care, la 1 decembrie 2009, a intrat în vigoare un nou tratat în domeniu, care să asigure bună funcţionare a Uniunii care reuneşte în prezent nu mai puţin de 27 de state membre, din prezenţa lucrare nu putea lipsi şi un capitol care se dezbată principalele elemente de noutate ale noului tratat - Tratatul de Reforma de la Lisabona.

CAPITOLUL 1

PROCESUL INTEGRĂRII EUROPENE ŞI CONCEPTUL DE „CETĂŢENIE EUROPEANĂ"

1.1 PROCESUL INTEGRĂRII EUROPENE. EVOLUŢII ISTORICE ŞI NORMATIVE

1.1.1 Ideea de „Europa Unită"

Se cunoaşte faptul că Uniunea Europeană, în formă în care se găseşte astăzi, nu a luat naştere dintr-o data, ci în mai multe etape istorice, fiecare ocupând un loc aparte şi bine-meritat în definitivarea acestei puteri economice şi politice mondiale. Mai mult, este important de amintit că originea ideii de „Europa Unită" se pierde în umbră istoriei, expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istoriei, jurişti, politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate. Cu titlu de exemplu amintim aici pe Dante Aligheri care în 1306, în operă să „De Monarchia", solicita crearea unei monarhii europene universale sub un împărat româno-german; un an mai târziu, în 1307, juristul francez Pierre Dubois în operă să „De recuperatione Terra Sancte" propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, că o condiţie pentru păstrarea păcii pe continentul european. Astfel de propuneri au devenit mult mai numeroase începând cu sec. XVI-XVII.

În 1693, spre exemplu, în lucrarea „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei", William Penn face o propunere modernă pentru epocă sa: reunirea reprezentanţilor europeni într-o „Dietă".

O propunere asemănătoare a fost făcută în anul 1712 de către Abatele de Saint-Pierre care, în faimosul „ Proiect de pace eternă", a schiţat imaginea unui Senat european ce ar dispune de competenţe legislative şi chiar judiciare.