Chip și asemănare în gândirea Părinților Răsăriteni

I.Motivaţie

Societatea contemporană este o societate prin excelenţă antropocentrică. Ştiinţa, cultura , întreaga civilizaţie gravitează în jurul acestei măsuri absolute care este omul.Umanismul nu este doar un fenomen cultural ci reprezintă o idee de viaţă,un mod de a fii.Se petrece însă un lucru interesant : fenomenul are un caracter reducţionist.Pentru a postula omul ca măsură a tuturor lucrurilor umanismul îl exclude pe Dumnezeu din această lume. Idependenţa umanului devine una de suprafţă,o independenţă ideologică fără un fundamen real.A spune că omul contemporan este un om fără rădăcini nu arată decât eşecul acestui demers umanist,un eşec existenţial în care fiecare se luptă pentru supravieţuire.Rezultatul îl reprezintă o societate atee unde fiecare trăieşte drama existenţei şi nu bucuria vieţii.Expresia lui Sartre – iadul este reprezentat de cătreceilalţi-este idiomul acestei curse contra cronometru numită viaţă.Trăim într-o lume care în goana după o aşa zisă libertate şi-a uitat originile,o lume a umanităţii fără oameni.

Într-un asemenea cadru Biserica ,indiferent de cofesiune,este chemată să dea un răspuns prezentându-şi opţiunile şi poziţia.O atitudine de intransigenţă şi de izolare nu poate reprezenta o soluţie la cerinţele societăţii de astăzi,mai mult o astfel de atitudine nu ar reprezent adevăratul spirit evanghelic,nu ar respecta porunca prin excelenţă a Creştinismului : porunca iubirii.

Ortodoxia a răspuns acestui apel şi a răspuns bine pentru că din ce în ce mai mult Europa se arată interesată de valorile ei,de modul în carea a ştiut să-şi rezolve problemele.Un rol fundamental în acest dialog îl joacă Sfinţii Părinţi.În faţa umanismului occidental ei opun o teologie în care omul şi Dumnezeu sunt legaţi intim,fără a se exclude.Fundamentul acestei legături este faptul că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnzeu;aceasta este realitatea în care se mişcă şi trăieşte creştinul.Ancorarea umanităţii în Dumnezeu îi dă certitudinea valorii şi rostului său în lume,prin această relaţie existenţa omului nu este una utopică ci îşi are rădăcini solide,viaţa este bucurie,este împărtăşirea permanentă de Dumnezeu.

În acest context abordarea unei teze de licenţă cu subiectul „Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în gândirea Părinţilor Răsăriteni”doreşte să arunce un plus de lumină asupra antropologiei ortodoxe prezentându-i fundamentele şi evoluţia în cadrul Bisericii.Fără a avea pretenţia că cele în cele scrise aş cuprinde o prezentare totală a gândirii Sf.Părinţi cu privire la acest subiect am încercat să-i subliniez principalele trăsături aşa cum sunt ele înţelese în Biserica Ortodoxă.

I.Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – factor esenţial al Ortodoxiei

Atunci când vorbeşte despre om teologia ortodoxă actuală foloseşte termenul de „antropologie creştină” ,mai ales în demersul de „popularizare”a învăţăturii Bisericii Răsăritene în spaţiul occidental,mai mult,apare termenul de „antopologie ortodoxă” pentru a se distanţa de orice alt sistem antropologic contemporan.Încadrarea într-o anume categorie a învăţăturii despre om este o măsură preventivă şi,în acelaşi timp,exprimă o atitudine apologetică.

Cultura iluministă şi post- iluministă a restrâns spaţiul uman în limitele biologicului,văzând în el un cumul de fenomene biologice,fizice,psihice aflate în interdependenţă pe o rezultantă exclusiv socială.Expresia „zoon politikon”este astăzi mai actuală ca oricând în înţelesul ei pur fiziologic.Atitudinea este explicabilă de vreme ce Dumnezeu Creatorul,prezenţa Sa în lume,raportul om- divinitate bazată pe legătura intimă a chipului şi asemănării sunt simple aspecte ale unui mod de viaţă vetust şi constrângător.Din secolul al XV-lea idee de chip al lui Dumnezeu nu mai joacă un rol în filozofie.Conştiinţa morală mai păstra vag amintirea unui glas îndepărtat,dar Kant cu teoria voinţei pure,o va despărţi de transcendent .

Această atitudine intransigentă a societăţii a determinat modficarea stucturilor de formulare şi limbaj adoptând ierarhizările,categoriile,sistemele fără a altera,totuşi şi fondul învăţăturii Bisericii.