Comunismul

Extras din licență Cum descarc?

INTRODUCERE
S-a scris mult despre comunism, abordându-se un aspect sau altul, dar eforturile de a-1 înţelege au fost uneori împiedicate de natura extrem de politizată a scrierilor şi de numărul mare de interpretări contradictorii pe care acesta le-a generat. Totuşi, diferitele abordări pot fi reduse la trei tipuri de expuneri, puter¬nic concurente.
Prima abordare - derivată din scrierile lui Marx - a devenit crezul oficial al tuturor regimurilor comuniste: într-o ţară după alta, spune povestea, muncitorii eroici si ţăranii, conduşi de gânditori marxişti vizionari, au doborât burghezia rea şi exploa¬tatoare, angajându-se pe calea spre „comunism’’. Comunismul însuşi era un paradis terestru în care omenirea nu numai că se răsfăţa în belşug material, ci şi trăia în cea mai perfectă demo¬craţie, armonioasă, autoreglantă şi în care nici un individ nu era supus altuia. Era, de asemenea, un sistem raţional, care apăruse ca un rezultat al legilor dezvoltării istorice. Această abordare, piesa centrală a ideologiei marxist-leniniste, a rămas înscrisă în dogma tuturor statelor comuniste, până la dispariţia lor brus¬că. Nu mai departe de 1961, liderul sovietic Nikita Hruşciov prezicea că Uniunea Sovietică avea să ajungă pe tărâmul făgăduit al „comunismului’’ până în 1980.1
După începutul Războiului Rece, puţini oameni din afara blocului comunist sau a partidelor comuniste au putut fi convinşi de acest scenariu, iar comentatorii occidentali au preferat în locul lui una dintre celelalte două abordări. Prima, cea mai răs¬pândită printre cei de centru-stânga, ar putea fi supranumită povestea „modernizării’’, în care comuniştii nu au fost atât eroi eliberatori, cât modernizatori raţionali, cu concepţii tehnice, acţionând pentru dezvoltarea ţărilor lor sărace şi înapoiate. Deşi fără îndoială si regretabil violenţi în perioadele de început (fapt inevitabil, dată fiind rezistenţa cu care s-au confruntat faţă de enormele schimbări economice şi sociale pe care şi le propu¬seseră), ei au renunţat 
1W. Taubmann, Khrushchev, The Man and His Era, Londra, 2002, p.511
rapid la represiunea extremă, într-adevăr, denunţarea terorii de către Hruşciov după moartea lui Stalin a dovedit că reforma comunismului este posibilă. Iar în anii 1960 şi 1970 unii vorbeau chiar despre „convergenţa’’ treptată dintre Estul comunist de-acum modernizat şi Vestul social-democrat în jurul unui set comun de valori, bazat pe conceptul de stat al bunăstării si de pieţe care se autoreglează.
Ultima abordare ar putea fi numită probabil cea a „represiunii’’ şi este foarte răspândită printre criticii înverşunaţi ai comunismului. Pentru ei, comunismul a fost scenariul întu¬necat al unei orori de o violenţă extremă, urmată de o represiune continuă a majorităţii îngenuncheate de către o minoritate nereprezentativă, în adoptarea ideii de „represiune’’ au existat unele disensiuni privind natura minorităţii comuniste. Pentru unii, aceasta era formată mai ales din conducători politici nei¬deologici, care încercau să recreeze o versiune a birocraţiilor conservatoare şi a tiraniilor, sub deghizarea comunismului „mo¬dern’’, înlăturarea si uciderea de către Stalin a adversarilor săi din partid este considerată, aşadar, nu atât fapta unui ideolog marxist, cât a unui nou ţar. O variantă a acestei abordări s-a răspândit mai ales în rândurile stângii antistaliniste.
Ea a fost elaborată cel mai în detaliu de Troţki, în celebrul său denunţ al stalinismului, Revoluţia trădată, si a fost popularizată cu cel mai mare succes în fabula lui Orwell, ,,Ferma animalelor’’.2 Pentru alţii mai ostili socialismului, însă, comuniştii nu erau reeditări ale tiranilor puternici din trecut, ci erau cu adevărat mânaţi de ideologia marxist-leninistă. Ei impuneau popoarelor lor o ordi¬ne nenaturală, căutând să îndoctrineze „oameni noi, socialişti’’ şi să instaureze controlul totalitar. Rezultatul inevitabil al acestei utopii era reprimarea violentă a oricui refuza să se supună.
Versiunea modernizării nu mai este, pe bună dreptate, la modă, iar azi mulţi subliniază rolul ideologiei. Unele partide comuniste au încercat cu adevărat să-şi dezvolte ţările şi, uneori, au căpătat sprijin important. Dar puţine au câştigat majoritatea electorală şi deseori regimurile comuniste doreau transformarea totală 
2 B.Knei-Paz, The Social and Political Througt of Leon Trotsky, Oxford, 1975, pp.380-410
şi controlul societăţilor lor; de asemenea, ele puteau recurge la violenţa extremă pentru a-şi atinge scopurile. Este clar că mulţi comunişti nu erau tehnocraţii cu
minte limpede din povestea modernizării: arhivele arată că unii trăiau şi respirau ideologia marxist-leninistă, şi multe dintre cele mai dezastruoase politici se bazau pe angajamentul ideologic, nu pe calcule pragmatice. Dar, aşa cum vom vedea, ideile lui Marx pot fi folosite pentru a justifica un mare număr de programe divergente, iar comuniştii au adaptat marxismul la condiţiile specifice şi la culturile propriilor societăţi. De asemenea, trebuie să înţelegem contextele specifice în care a apărut comunismul. Războiul, competiţia internaţională acerbă şi apariţia statelor-naţiune moderne au avut o importanţă specială. Avem nevoie, aşadar, de o abordare care înţelege atât puterea ideilor utopice, cât şi lumea violentă şi stratificată în care au trăit comuniştii.

Fisiere în arhivă (1):

 Comunismul.doc

Imagini din acest licență Cum descarc?