Condiția Juridică a Străinului

CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI

Scurt istoric privind condiția juridică a străinului

În Antichitate, străinii erau socotiți „barbari", fiind destinaţi sclaviei. Astfel, în Roma Antică, în primele secole după apariţia statului cetate, străinii erau lipsiţi de protecţia juridică pe care legea română o acordă cetăţenilor. În condiţiile economiei naturale de atunci şi ale unui schimb de mărfuri sporadic cu cetăţile din jur, orice străin era privit ca duşman şi putea fi transformat oricând în sclav. Cuvântul hostis desemna în acelaşi timp pe străin şi pe duşman. Mai târziu, ca urmare a dezvoltării unor relaţii economice, s-a asigurat o anumită protecţie juridică străinului. Condiţia juridică a străinului nu era aceeaşi pentru toţi, ci exista, în această privintă, o anumită gradaţie care şi-a pierdut însă însemnătatea în urma apariţiei edictului lui Caracalla (anu1 212 e.n.). Străinii cu care românii nu întreţineau legături economice (numiţi barbari) nu se bucurau de protecţia juridică. În statele greceşti antice, situaţia străinului, de asemenea, nu era favorabilă. Astfel, în Sparta, străinul nu se bucura de drepturi. În Atena, situaţia acestuia era ceva mai bună.

În societatea feudală, situaţia străinului s-a îmbunătăţit într-o anumită masură, drepturile acestuia suferind totuşi îngrădiri însemnate. Astfel, de exemplu, în Franţa, străinii care erau desemnaţi prin cuvântul aubain aveau la început condiţia juridică a iobagilor, dar de la un anumit timp, ei puteau să-şi păstreze calitatea de oameni liberi. Ei aveau însă o capacitate de folosinţă micşorată. Străinii erau supuşi unor prestaţii şi loviți de unele incapacități. Astfel: a) datorau capitaţia (thevage) care constata starea lor de inferioritate; b) datorau o taxă (formariage) pentru căsătoria cu o persoană din altă seniorie. O asemenea căsătorie nu putea avea loc decât cu autorizaţia seniorului respectiv. Această incapacitate de a nu se putea căsători decât cu autorizaţie se numea tot formariage; c) droit daubian craubain (dreptul de albigenat) potrivit căruia succesiunea ce se cuvenea unui străin se lua de senior, iar bunurile ce rămâneau la moartea unui străin reveneau seniorului acelui teritoriu. Prin urmare, străinii nu puteau nici să primească, nici să transmită bunuri pe cale de succesiune .

În vechiul drept românesc, se facea distincţie între localnici şi străini. La acordarea cetăţeniei, care intervenea după circumstanţe şi necesităţi de fapt, se făcea o deosebire între străinii creştini şi cei necreştini, aceştia din urmă fiind turci, armeni şi evrei. În conformitate cu concepţiie vremii, străinii necreştini nu puteau depune mărturie, să se căsătorească cu creştinii, să exercite unele meserii, să dobândească imobile, să exercite unele funcţii publice etc. Tratatele încheiate de domnitorii români cu Turcia stabileau anumite restricţii faţă de supuşii turci. Şi după apariţia pravilelor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab (1646 si 1652), precum şi a codurilor lui Calimah şi Caragea (1817 si 1818), regimul străinilor a continuat să fie reglementat de dreptul cutumiar. Căsătoriile şi adopţiile erau oprite între creştini şi necreştini. Regulamentele organice cuprind prevederi privind regimul străinilor. În art. 11 al Codului din 1864 găsim o reglementare de principiu a străinilor, aceștia având aceleaşi drepturi ca şi cetatenii români , dacă legea nu dispunea altfel. Astfel se remarcă faptul că a încetat distincţia între străinii creştini şi cei necreştini. Potrivit Constituţiei de la 1866, numai străinii creştini puteau dobândi cetăţenia română prin împământenire, această dispoziţie fiind abrogată prin Legea constituţională din 13 octombrie 1879. Dintr-o inadvertenţă, art. 11 al Codului civil din 1864 a fost abrogat prin art. 54 al Legii din 24 februarie din 1924 privind dobândirea naţionalităţii române. Pănă la Legea nr. 25/ 1969, regimul străinilor din ţara noastră a fost reglementat prin Decretul nr. 260 din 5 iunie 1957, cu modificările ulterioare.

Situaţia străinului s-a schimbat în perioada modernă. Într-adevăr, s-a proclamat egalitatea în drepturi a străinului cu cetăţeanul statului respectiv. În unele ţări din Orient s-a creat străinului, prin sistemul capitulaţiilor, un regim juridic mai bun decât al populaţiei locale.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONDIȚIA JURIDICĂ A STRĂINULUI

1.1. Noțiunea de străin

Noţiunea de străin, conform art. 2 din O.U.G nr. 194/ 2002 privind regimul străinilor în România, este definită ca fiind persoana care nu are cetăţenie română. Astfel, în concepţia legislaţiei noastre, străinul este persoana care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederaței Elvețiene. În sens larg , prin străin se înţelege atât persoana fizică cât şi juridică ce nu are cetăţenia ori naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se găseşte. Noţiunea de străin se raporteaza întotdeauna la un stat faţă de care un resortisant solicită folosinţa unui drept.

Prin condiţia juridică a străinului se înţelege totalitatea drepturilor pe care acesta le are într-un anumit stat. În ansamblul lor, normele care determină condiţia juridică a străinului aparţin mai multor ramuri de drept. Ele nu se confundă cu normele privin drepturile şi obligaţiile acordate unei persoane de legea proprie.