Considerații Privind Funcția Publică din Perspectiva Statutului Cadrelor Militare

Analiza functiei publice reprezinta o tema care este interesanta dintr-o dubla perspectiva:

a) Istorica, dat fiind faptul ca functia publica si functionarul public constituie institutii juridice care în România au aparut înca de la jumatatea secolului al XIX-lea si în legatura cu care s-a manifestat o evolutie sinuoasa determinata, în principal, de succesiunea regimurilor politice.

b) Contemporana, tema fiind de acuta actualitate în doctrina juridica, solutiile care au fost exprimate rasfrângându-se asupra practicii administratiei publice si a celei judecatoresti.

Traditional, raportul juridic având ca obiect activitatea functionarului public a fost si este înca apreciat ca având un statut de sine statator care decurge din:

- specificul puterii de stat;

- competenta autoritatilor si institutiilor publice.

Tendinta s-a manifestat si dupa 1989, specialistii în dreptul administrativ ocupându-se, quasimajoritar, exclusiv de analiza statutului functionarului public, fara comparatiile necesare cu statutul salariatului. Numai cu titlu de exceptie, si în dreptul public (dreptul administrativ) au fost întreprinsi relativ recent primii pasi în analiza comparata a normelor legale care îi privesc pe functionarii publici cu cele care se refera la salariati.

Cert este faptul ca, în prezent, cu privire la apartenenta analizei statutului functionarului public la o ramura de drept sau alta, în doctrina s-au conturat si coexista diverse opinii:

- statutul functionarilor publici apartine exclusiv dreptului public, analiza acestuia reprezentând obiect al dreptului administrativ; raportul juridic al functionarului public este complet autonomizat fata de raportul de munca al salariatului;

- statutul functionarilor publici apartine exclusiv dreptului muncii, apartinând, în consecinta, dreptului privat;

- statutul functionarului public reprezinta o institutie care se afla la confluenta dintre dreptul public si dreptul privat, raportul de serviciu al functionarului public constituind un raport juridic de munca, cu particularitati certe determinate de incidenta normelor de drept public; din aceasta perspectiva, statutul functionarilor publici constituie obiect de analiza si pentru dreptul muncii însa numai ca repere comparative fata de raporturile de munca ale salariatilor.

Lucrarea îsi propune sa analizeze functia publica careia i se aplica exclusiv normele generale cuprinse în Legea nr. 188/1999, republicata.

Constituie obiect de analiza statutele speciale ale diferitelor categorii de functionari publici, statutul demnitarilor si al magistratilor, si în principal statutul cadrelor militare care, potrivit legislatiei actuale, intra în categoria functionarilor publici cu statut special.

Cadrul juridic al statutului cadrelor militare îl formeaza Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, Constitutia României, alte acte normative, precum si acordurile internationale la care România este parte. Continutul si volumul drepturilor si obligatiilor cadrelor militare sunt determinate de aflarea acestora în exercitiul obligatiilor serviciului militar.

Pentru a fi promovate si protejate, drepturile cadrelor militare trebuie mai întâi cunoscute si explicate. Clasificarea drepturilor militarilor nu trebuie sa duca la ierarhizarea lor, la contrapunerea sau la scaderea importantei unora dintre ele. Toate drepturile sunt la fel de importante, au aceeasi valoare si formeaza un tot unitar. Cadrele militare beneficiaza de drepturile si libertatile stabilite pentru cetatenii României prin Constitutie, de legislatia în vigoare si de acordurile internationale la care România este parte. Totodata, militarii sunt supusi unor restrictii specifice, conditionate de particularitatile serviciului militar.

Am încercat ca pe parcursul lucrarii sa scoatem în evidenta si mutatiile esentiale produse în legatura cu regimul juridic al personalului care îsi desfasoara activitatea în autoritatile si institutiile publice din alte state, cu precadere în statele membre ale Uniunii Europene. Aceste mutatii, care fie au avut loc, fie se prefigureaza a se produce în domeniul functiei publice sunt subsumate urmatorilor vectori:

- pe de-o parte, asistam în prezent la o tendinta de restrângere a personalului care are statutul de functionar public în favoarea celui care presteaza activitatea în temeiul unui contract individual de munca;

- pe de alta parte, sfera salariatilor din autoritatile si institutiile publice s-a restrâns si s-a extins în mod corespunzator cea a personalului care îsi desfasoara activitatea în temeiul conventiilor civile de prestari de servicii (cum ar fi, spre exemplu, cazul Italiei si al Marii Britanii).

CAPITOLUL 1

CONSIDERENTE FUNDAMENTALE REFERITOARE LA TEORIA FUNCTIEI PUBLICE SI FUNCTIONARULUI PUBLIC

1.1. Repere generale privind functia publica si functionarul public

În functie de sistemul juridic national de referinta, termenul functie publica are mai multe acceptiuni, care determina, în consecinta, mai multe arii de cuprindere a persoanelor ce o exercita. În majoritatea cazurilor, nu exista o definitie legala riguroasa a acestei notiuni. În aceste conditii, pentru a identifica sensul sau, este nevoie sa se recurga, în principal, la circumstantierile realizate de practica judiciara si de doctrina de drept administrativ, în principal, dar si de cea de drept al muncii.

Notiunea de functie publica poate îngloba totalitatea persoanelor supuse unui statut de drept public, dar si o parte din cele supuse unui statut de drept privat. Astfel, însasi notiunea de functionar este departe de a avea un înteles uniform, ea cuprinzând persoane aflate în ipostaze diferite, în functie de solutia retinuta în legislatia fiecarui stat, si care realizeaza activitatea fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.

În literatura de specialitate din România, din perioada interbelica, functia publica a fost definita ca reprezentând complexul de puteri si competente, conferite de lege, în mod temporar, uneia ori mai multor persoane fizice, în vederea satisfacerii unui interes general, scop în care a fost creata functiunea .