Contabilitatea imobilizărilor corporale

INTRODUCERE

1. Evolutia si rolul contabilitatii ca instrument de gestiune

Evoluţia contabilităţii este strâns legată de evoluţia economică, preocupările pentru a reţine şi ordona datele şi informaţiile cu privire la gestiunea averii personale sau a celei publice născandu-se atunci când existenţa şi mişcarea bunurilor nu mai putea fi memorată decât în scris.

Arheologia a furnizat numeroase dovezi, din care rezulta că popoarele lumii antice au folosit anumite tehnici contabile.

Din codul regelui caldeean Hamurabi care a domnit între anii 1792 şi 1750 î.e.n rezultă că asiro-caldeenii, utilizau documente justificative, aplicau tehnica calculării dobânzilor şi foloseau conturile.

Printre ruinele marilor temple orientale unde se acumulau importante bunuri materiale şi bani de la credincioşi s-au găsit însemnari contabile în scriere cuneiformă pe tăbliţe de lut, arse spre a putea fi mai bine păstrate.

Contabilitatea de la începuturile sale şi până în perioada Renaşterii produsă în evul mediu a folosit ca tehnică de lucru “partida simplă” şi “contul” cu ajutorul cărora se sintetizau existenţa şi mişcarea bunurilor şi banilor.

Dezvoltarea schimburilor şi înflorirea comerţului au dus la acumularea de mari bogăţii de către oraşele Italiei care iau mare avânt în domeniul literelor, arhitecturii, sculpturii, picturii, a artelor în general care caracterizează Epoca Renaşterii.

În aceste condiţii, profesiunea de contabil începe să fie considerată o îndeletnicire superioară, în statul papal de pildă însuşi Papa Grigore I, zis şi cel Mare conduce contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor.

Rolul din ce în ce mai important al contabililor în condiţiile dezvoltării comerţului şi acumulării de valori în această perioadă, a determinat înfiinţarea încă din secolul XVI, la Veneţia a unui colegiu al contabililor unde admiterea ca membru se făcea pe baza unor examene riguroase organizate cu exigenţă în baza unui regulament.

Forma iniţiala de organizare a contabilităţii evului mediu a fost contabilitatea memorială, constând din însemnări cu caracter contabil care substituiau memoria în condiţiile creşterii operaţiunilor economice şi financiare.

Registrele folosite pentru contabilitatea memorială au stat la baza organizării contabilităţii în partida simplă.

Într-o prima etapă a evoluţiei sale, contabilitatea în partidă simplă se limita la înregistrarea raporturilor cu terţe persoane neglijând operaţiile care generau schimburi în structura patrimoniului propriu.

Practic în această fază de organizare, contabilitatea scotea în evidenţă ceea ce diferitele persoane trebuiau “să dea” sau “să ia” din unitatea pentru care se ţinea evidenţa.

În aceste condiţii câştigul sau pierderea se determinau prin inventare succesive care se comparau între ele.

O dată cu creşterea dimensiunilor activităţii economice şi financiare contabilitatea în partidă dublă.

Istoriografii sunt unanimi în a recunoaşte că Italia este patria contabilităţii în partidă dublă, iar Veneţia este leagănul acestui sistem.

Tot aşa cum nu se cunoaşte numele celui care a inventat roata tot un anonim este descoperitorul contabilităţii în partidă dublă, care a devansat prin practică primele scrieri despre acest sistem, cu cel puţin 100 de ani.

Istoriografia menţioneaza mai mulţi autori italieni care ar fi formulat în scris principii ale contabilităţii în perioada dublă (Como Giovanni, Benedetto Cotrugli) dar recunoaşte ca părinte al acestui sistem pe Luca Pacioli (numit de unii autori Paciolo) născut în anul 1445 la Toscana.

Cunoscut prin preocupări diverse ca meditator, călugăr, profesor de matematică, autor de lucrări în domeniul uzanţelor comerciale, matematicii şi contabilităţii, Luca Pacioli, sintetizează în lucrarea intitulată “Summa de l’Arithmetica.Proporţioni e Proporţionalita”, cunoştinţe de aritmetică, algebră, geometrie, matematici comerciale şi financiare, contabilitate şi uzanţe comerciale culese din regiuni şi ţări diferite.

Această lucrare enciclopedică a fost editată în anul 1494 şi reeditată în anul 1523 în limba latină (nouă ani după moartea autorului în anul 1514 la Roma), cu o influenţa covârşitoare în Europa secolului XVI.

În România s-au publicat lucrări de contabilitate abia la începutul secolului XIX, iar în anul 1861 s-a introdus contabilitatea publică prin lege.

În anul 1864 s-au înfiinţat şcoli profesionale la Galaţi şi Bucureşti urmate de şcolile comerciale de la Iaşi , Craiova, Constanţa, Ploieşti, Brăila, etc.

Academia de înalte studii Comerciale şi Industriale a fost înfiinţata la Bucureşti în anul 1913, o instituţie similară înfiinţându-se la Cluj în anul 1920.

Rolul contabilităţii este precizat prin lege ca fiind “instrument principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi a rezultatelor obţinute”.

Contabilitatea patrimoniului are ca obiect reflectarea în expresie bănească a următoarelor elemente:

- bunuri mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic;

- disponibilităţi băneşti;

- titlurile de valoare;

- drepturile şi obligaţiile agenţilor economici şi instituţiilor publice;

- mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate;

- cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de către unităţile patrimoniale;