Contabilitatea Salariilor La O Instituție Publică

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA CONTABILITĂŢII INSTITUŢIILOR PUBLICE

1.1. Sfera de aplicare.Regulile şi principiile de bază folosite la organizarea

contabilităţii instituţiilor pubice după 1 ianuarie 2006.

Prin introducerea noului plan de conturi la instituţiile publice se urmăreşte alinierea acestuia la planul general de conturi aprobat prin OMFP nr.306/2002 privind Reglementările contabile simplificate, armonizate cu standardele internationale de contabilitate.

Contabilitatea , ca activitate specializată în măsurarea , evaluarea , cunoaşterea , gestionarea şi controlul activelor , datoriilor , capitalurilor proprii precum şi al rezultatelor obţinute din activitate,trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică , prelucrarea , publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară,performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţe interne , cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali,creditorii financiari şi comerciali , clienţii,instituţiile publice şi alţi utilizatori ai informaţiei contabile.

Contabilitatea instituţiilor publice asigură informaţii ordonatorilor de credite cu privire la execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli,patrimoniul aflat în administrare,precum şi pentru întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat,a contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale,precum şi a conturilor anuale de excecuţie ale bugetelor locale.

Contabilitatea publică constituie contabilitatea care asigură evidenţierea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi referitoare la fondurile publice. Ea evaluează obligaţiile contribuabililor, evidenţiază încasările din aceste obligaţii şi determină diferenţele din obligaţiile neonorate, precum şi responsabilitatea ordonatorilor de credite privind efectuarea plăţilor din fondurile publice. Organizarea acesteia este obligatorie pentru toate autorităţile publice, comunităţile teritoriale, instituţiile publice naţionale şi locale.

Insuficienţele acestor definiţii constau în faptul că cea uzuală se referă numai la veniturile de stat şi nu are în vedere un fundament juridic, cea tehnică este prea limitată, iar cea administrativă nu se referă la ordonatorii de credite. În final, autorii la care ne-am referit, propun pentru contabilitatea publică următoarea definiţie care ar exprima, după părerea noastră, cel mai corect funcţiile sale, şi anume: “Regulile contabilităţii publice au ca obiect determinarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ordonatorilor de credite publice, ale ordonatorilor de venituri publice şi contabililor publici.” Această definiţie dă regulilor contabilităţii publice un contur juridic, tehnic şi cuprinde în cadrul său obligaţiile şi responsabilităţile, atât ale contabililor publici, cât şi ale ordonatorilor.

Deşi contabilitatea sectorului public se organizează pe baza unor planuri de conturi distincte, cu particularităţi, atât în ceea ce priveşte structura conturilor, cât şi funcţionarea acestora, la baza contabilităţii publice stau reguli şi norme comune cu cele ale contabilităţii generale, şi anume:

- folosirea unor modele de registre contabile şi formulare comune privind activitatea financiară şi contabilă;

- modelele bilanţurilor contabile, ca şi planul de conturi general pentru instituţiile publice, sunt stabilite de acelaşi organ, respectiv de Ministerul Finanţelor Publice; în această privinţă existând o concepţie unitară în materie (plan de conturi, bilanţ şi alte formulare specifice);

- funcţionarea acesteia este obligatoriu a se face după aceleaşi reguli şi metode astfel:

• contabilitatea se conduce în partidă dublă; unele excepţii permise pentru anumite instituţii publice care au dreptul să organizeze contabilităţi în partidă simplă (consiliile locale comunale) nu infirmă regula;

• înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi în mod simultan, în debitul unor conturi şi creditul altora;

• stabilirea totalului sumelor debitoare şi sumelor creditoare, precum şi a soldului final al fiecărui cont;

• întocmirea, cel puţin lunar, a balanţei de verificare, care reflectă egalitatea între totalul sumelor debitoare şi creditoare, şi totalul soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor;

• prezentarea execuţiei finale lunar, trimestrial, anual, a veniturilor încasate şi plăţilor efectuate, precum şi excedentului sau deficitului, comparativ cu contul de profit şi pierderi, în cazul contabilităţii financiare.