Conținutul activității de relații publice - necesitatea dezvoltării formelor și metodelor de comunicare a organizațiilor

CAPITOLUL I

CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII DE RELAŢII PUBLICE DEZVOLTĂREA

FORMELOR ŞI METODELOR DE COMUNICARE A ORGANIZAŢIILOR

1.INTRODUCERE

Relaţiile publice reprezintă funcţia managerială distinctă care ajută la stabilirea şi menţinerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă şi la cooperarea dintre o organizaţie şi publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutându-i pe manageri să fie informaţi asupra opiniei publice şi să răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc şi accentuează obligaţiile managerilor de a anticipa tendinţele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea şi comunicarea bazate pe principii etice.

Termenul de public relations a pătruns, alături de alte noţiuni ca management, marketing, advertising în vocabularul şi în realitatea româneasca, în ciuda faptului că uneori este învăluit de o aură de mister, sau de neîncredere. Confundate când cu ghişeul de relaţii cu publicul, când cu reclama, cu oficiul de protocol sau cu ziaristica, Relaţiile Publice sunt totuşi un domeniu complex, un instrument de mare penetrare, care nu pare să fie folosit în ţara noastră la întreaga lui capacitate. Un domeniu pe care lumea occidentală îl cunoaşte ca atare încă din secolul trecut (deşi se pot găsi rădăcini mult mai vechi, aşa cum am să arăt în capitolul I), a început să pătrundă după 1990 şi în România.

Lucrarea de faţă îşi propune să trateze subiectul care vizează conţinutul activităţii de relaţii publice şi totodată necesitatea dezvoltării formelor şi metodelor de comunicare a organizaţiilor.

În primul capitol am realizat o scurtă introducere în relaţiile, pornind de la apariţia conceptului de relaţii publice, tratând în continuare dezvoltarea relaţiilor publice moderne şi dezvoltarea comunicării prin relaţii publice.

În capitolul al II-lea am prezentat termenii de referinţă în definirea relaţiilor publice, necesitatea şi modelele relaţiilor publice marcând în final diferenţele dintre relaţiile publice şi alte domenii. Tot aici am făcut o prezentare a organizaţiilor dar am punctat şi poziţia publicului în relaţiile publice.

În capitolul al III-lea, am descris rolul managementului şi al comunicării, şi elementele caracteristice.

2.APARIŢIA CONCEPTULUI DE RELAŢII PUBLICE ÎN SOCIETATEA MODERNĂ, PARTE A COMUNICĂRII SOCIALE

Atunci când gintele a format primul trib începea universalizarea istoriei. Ulterior, triburile au format popoare, iar popoarele au format naţiuni; în secolul XIX, supranumit „secolul naţiunilor", acestea s-au afirmat în cadrul sla-telor-naţiune, dar, concomitent, au devenit interdependente, organizându-şi unele dintre activităţi în structuri internaţionale

În secolul XX, structurile inter-naţionale au devenit (trans-naţionale, căci între timp problemele vitale pentru dezvoltarea societăţii se globalizaseră şi cereau soluţii, la rândul lor, globale. Sfidarea războiului nuclear, problema ecologică, explozia demografică, tragedia subdezvoltării sau dinamica pieţelor financiare sunt probleme care nu mai pot fi soluţionate de un singur stat-naţiune, şi nici măcar de un grup de state (puteri mijlocii, puteri mari sau superputcri) erijate în lideri mondiali. În prezent asistăm la globalizarea tuturor sfidărilor, dar şi a eforturilor pentru abordarea lor. Aşa-numitul război împotriva terorismului nu reprezintă decât soluţia la globalizarea terorismului îndreptat împotriva „liderilor mondiali , el însuşi un produs al globalizării, o rezultantă a noilor disparităţi induse de aceasta.

Teoria organizaţiilor a ajuns la o concluzie cam „darwinista": în secolul XXT nu vor supravieţui organizaţiile mari şi puternice, ci acelea care se vor dovedi capabile aă-$i ajusteze acţiunile suficient de rapid şi de inteligent încât să se poată adapta unei lumi în schimbare. A se citi cu atenţie ultimele patru cuvinte, pe care le-am şi subliniat: nu mai e vorba de adaptarea la mediu, ci de adaptarea la schimbare. Aş adăuga că organizaţiile cele mai performante vor fi adaptabile nu atât la schimbare, cât la viteză tot mai mare a schimbării, la accelerarea schimbării. După cum vom vedea, este o problemă de stil: stil cognitiv, stil comunicaţional, stil comportamental (în sensul de „comportament, organizaţional") - într-un cuvânt, de stil cultural (în sensul de „cultură organizaţională",dar nu numai.