Contractul de Mandat

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Conceptul de mandat

A. Reprezentarea şi mandatul – Qui facit per alium est perinde ac si faciat per se ipsum - "cel care lucrează prin altul este ca şi cum ar lucra prin el însuşi." Această maximă exprimă cu precizie esenţa mecanismului reprezentării.

În teoria generală a dreptului civil, reprezentarea este considerată a fi "procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat."

Esenţa acestei figuri juridice determină doar o aparentă derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. În realitate, reprezentatul devine parte în actul juridic încheiat cu terţul, deşi nu a interacţionat efectiv cu acesta din urmă; cel care, în schimb, îşi manifestă consimţământul faţă de terţ, în scopul încheierii actului juridic, este reprezentantul. Chiar şi atunci când reprezentantul şi terţul nu sunt în prezenţă, actul juridic încheindu-se după regulile contractării între absenţi, reprezentatul va deveni titularul drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din acel act. Condiţia fundamentală este ca toate cele trei subiecte implicate să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la rolul îndeplinit de reprezentant - acela de a acţiona în numele şi pe socoteala reprezentatului.

În cadrul acestui "triunghi juridic", reprezentantul are menirea să faciliteze formarea legăturii juridice dintre reprezentat şi terţ. În sens metaforic şi nu strict juridic, reprezentantul este un auxiliar, o prelungire obiectivă a reprezentatului, un instrument tehnic prin care acesta din urmă poate participa la circuitul civil, fără a ieşi, în mod direct, în evidenţă.

În lipsa procedeului reprezentării, reprezentatul nu ar fi capabil să încheie, aproape în acelaşi timp, mai multe acte juridice cu terţe persoane prezente în locuri diferite. În acest context, reprezentarea face ca spaţiul şi timpul să fie obstacole pe deplin surmontabile în cadrul circuitului civil.

Valenţele practice ale reprezentării ar fi impus, probabil, reglementarea ei distinctă în Codul civil român, astfel cum s-a procedat în Codul civil german sau în Codul elveţian al obligaţiilor.

În România, legea civilă fundamentală a urmat modelul Codului civil francez, neînţelegând să rezerve instituţiei reprezentării o secţiune aparte. Aceasta, întrucât juriştii francezi consideră că raportul juridic de reprezentare constituie partea exterioară a mandatului, astfel încât şi Codul civil român evocă reprezentarea, principial, în materia contractului de mandat.

Dintr-o perspectivă diferită, doctrina elveţiană, de pildă, apreciază că reprezentarea constituie un mijloc auxiliar la încheierea unui alt act juridic, o formă specială a naşterii manifestării de voinţă orientată spre încheierea unui act juridic. De aceea, se impune reglementarea ei în mod separat de instituţia mandatului.

Teoria juridică a încercat să fundamenteze diferite maniere de caracterizare a reprezentării, reţinând, în esenţă, că, la momentul încheierii actului juridic, partea contractantă este reprezentantul, dar efectele juridice se răsfrâng asupra persoanei reprezentatului. Consemnăm, totodată, o teorie "intermediară", elaborată de juriştii Thol şi Koppen, în conformitate cu care, împuternicitul şi cel ce conferă împuternicirea intră succesiv în relaţie cu terţul.

Indiferent de accentele care s-au pus în demersul ştiinţific de explicare a instituţiei reprezentării, fundamentală rămâne ideea în temeiul căreia, reprezentatul încheie actul juridic prin intermediul reprezentantului, concluzie exprimată, la vremea sa, şi de către Savigny.

Sub aspect formal-juridic, reprezentarea se poate naşte din convenţia părţilor, din dispoziţiile legii sau dintr-o hotărâre judecătorească.

Reprezentarea convenţională este legată de instituţia mandatului, contract reglementat de articolul 1532-1559 Cod civil. Reprezentarea este evocată pe parcursul acestor texte legale, ce-i drept, nu întotdeauna în formulări explicite.

Absenţa, în Codul civil, a unei corelaţii explicite şi, totodată, stricte între cele două instituţii a determinat consacrarea în practică a mandatului fără reprezentare, prin recursul la mecanismul simulaţiei. Această situaţie duce la concluzia că reprezentarea nu este de esenţa mandatului, ci numai de natura acestuia.

În consecinţă, contractul de mandat rămâne, până la o modificare de substanţă a Codului civil, instituţia care înglobează reprezentarea, punându-i în valoare efectele şi avantajele practice.