Contractul de Mandat

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONTRACTUL DE MANDAT

SECŢIUNEA I

Noţiuni despre mandat. Mandatul în dreptul roman.

Noţiunea de contract, pentru a desemna o convenţie creatoare de obligaţii, nu a apărut în sursele juridice şi literare decât în secolul I al erei noastre. La origine, contractul avea configuraţia unei convenţii îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege şi făcute în conformitate cu dispoziţiile din lege. Potrivit concepţiei dreptului civil, numai asemenea convenţii dădeau naştere dreptului de a intenta o acţiune în justiţie. Simplul acord de voinţă, aşa numitul pact, nu este sancţionat nici prin acţiune, conform principiului nudo pacto actio non nascitur (din simple pacte nu se nasc acţiuni), nici prin excepţiune, deoarece, până la sfârşitul epocii vechi, excepţiunile nu erau cunoscute.

Spre sfârşitul Republicii, dând expresie unor necesităţi economice stringente, se înlătură treptat formalismul juridic prin procedee indirecte, pentru ca în epoca clasică să apară contracte noi formate prin simplul cord de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, regula generală potrivit căreia simpla convenţie nu produce efecte juridice a continuat să se aplice în dreptul clasic, iar faţă de această concepţie, contractele consensuale apar ca o excepţie de la regulă. De asemenea, contractele erau la început rezervate numai cetăţenilor romani, pentru ca apoi să ajungă apanajul oricărui cetăţean liber.1

Aşa cum le-o arată şi numele, contractele consensuale se încheiau prin simplul consimţământ al părţilor (solo consensu), fără condiţionarea unei forme verbale sau scrise. Din această categorie, a contractelor consensuale fac parte emptio – venditio, adică vânzarea, locatio – conductio, respectiv închirierea de lucruri, servicii ori întocmirea unei lucrări; societas sau contractul de asociaţie; mandatum sau gestiunea gratuită de afaceri. Această categorie de contracte marchează dispariţia oricărui formalism, momentul maximei centralizări a fizionomiei izvoarelor de obligaţii. Toate operaţiunile materiale, în cazul contractelor consensuale, sunt generate de convenţia părţilor şi se fac în executarea obligaţiilor născute din acea convenţie. De aici, din caracterul generator de obligaţii al simplei convenţii decurge de altfel şi caracterul său bilateral. Într-adevăr, la contractele consensuale prestaţiunile care fac obiectul obligaţiilor sunt doar promise, urmând să fie executate conform convenţiei părţilor.

Contractele consensuale sunt de bună credinţă, sancţionate prin acţiuni corespunzătoare.

Emptio – venditio, locatio – conductio şi societas sunt sinalagmatice perfecte, fiecare parte având rolul de debitor şi de creditor la început. Contractele fiind de bună credinţă ( bona fidei), pot da naştere numai la judicia bona fidei, astfel că respectul cuvântului dat domina raporturile dintre părţile contractante. Contractul de mandat este bilateral imperfect şi, drept urmare, este sancţionat printr-o singură acţiune, oferită mandatului (actio mondati), dar în anumite cazuri ea poate fi dată şi mandatarului.

Mandatul (mandatum) se prezintă în dreptul roman ca un contract consensual prin care o persoană, denumită mandatar, se însărcinează în mod gratuit să presteze un serviciu în folosul celeilalte părţi, denumită mandant.

Ca origine, mandatul a îmbrăcat forma unei convenţii abia către sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei şi diversificării relaţiilor de schimb, când aceeaşi persoană trebuia să-şi apere interesele în acelaşi timp în diferite locuri. Este însă fără îndoială faptul că şi înainte de epoca “revoluţiei economice” romanii, deşi numai accidental, recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi, dar nu sub forma contractului consensual, ci prin intermediul unor acte dominate de formalism. Cel care dorea să-şi valorifice o creanţă prin intermediul altuia, recurgea la adstipulatio. Adstipulator (creditorul accesor) era un creditor veritabil numai în raport cu debitorul, căci era obligat să remită creditorului principal (mandantul) creanţa, valorificată pe seama debitorului.

În ceea ce priveşte elementele mandatului, pentru formarea contractului de mandat, în dreptul roman era necesar să existe un obiect, constând într-un fapt material sau într-un act juridic, pe care mandatarul se obligă a-l înfăptui. După cum se poate observa, în dreptul roman, spre deosebire de dreptul modern mandatul are ca obiect în exclusivitate un act juridic, se putea da mandat şi pentru săvârşirea unui fapt material, cum ar fi spre exemplu o lucrare determinată. Aşadar, gestiunea mandatarului poate consta din cele mai diferite servicii gratuite: pronunţarea unei pledoarii, încheierea unui act juridic în interesul mandantului, sau chiar administrarea generală a unui patrimoniu cu care era de obicei însărcinat un libert numit procurator omnium bonorum (administratorul tuturor bunurilor). În toate cazurile, actul material sau juridic la care se obligă mandatarul trebuie să fie licit şi moral.