Cotă Unică de Impozitare

Capitolul I: Cotele de impozit – element tehnic central al impozitului pe veniturile persoanelor fizice

1.1. Geneza şi evoluţia impozitului pe veniturile persoanelor fizice

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau pe avere.

Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de impunere. Acestea s-au practicat şi în orânduirile premergătoare epocii moderne, însă o extindere şi o diversificare mai mare au cunoscut abia în epoca modernă.

Printre primele impozite (directe) în bani, care apar în ţările române (secolul XV) regăsim birul, ce reprezenta o dare personală, pe cap de locuitor, contribuabilul fiind "poporul de jos". În acest sens, A.D. Xenopol afirmă în “Istoria românilor din Dacia Traiană”, volumul II, că: “birul a fost una dintre cele dintâi dări cărora a fost supusă populaţia ţărilor române, fapt ce se constată din documentele de la 1247, care vorbesc despre veniturile şi foloasele concedate de voievodatele române cavalerilor ioaniţi de Ierusalim.”

Prin procedeul denumit “cisluire” erau stabilite impozitele pe fiecare persoană, de către obştea satului, în funcţie de averea acesteia. Perceperea birului, pe timpul lui Duca Vodă (1673 - 1678), se făcea cu ajutorul unor slujbaşi neoficiali, iar în anul 1700, acest impozit îşi schimbă denumirea, numindu-se rupta.

La mijlocul secolului al XVIII-lea regăsim o dare directă, denumită “sferturi” (civerturi) intitulată astfel întrucât aceasta era un impozit personal, plătibil în patru sferturi trimestriale, stabilit tot prin procedeul cislei.

Prima încercare ştiinţifică, de aşezare şi percepere a impozitelor este considerată a fi reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, în a treia sa domnie în Muntenia, în anul 1739, prin care impozitul direct, numit capitaţiune, a fost transformat dintr-un impozit de repartiţie, într-unul de cotitate, înlăturându-se, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, întrucât se ţinea cont de situaţia personală a plătitorului impozitului. Prin urmare, această reformă a urmărit stârpirea unor abuzuri legate de perceperea impozitelor, precum şi mărirea veniturilor domnului, însă aceasta nu se atingea şi de privilegiile boierilor. Drept urmare, nici în cazul acestor impozite, nu se putea vorbi de respectarea cerinţelor echităţii ficale. Datorită stării politice, economice şi sociale, din acea vreme, reforma lui Constantin Mavrocordat a fost socotită drept un act de curaj, iar necesităţile tot mai mari impuse de turci au făcut ca aceasta să nu mai fie aplicată de domnitorii care au urmat.

Regulamentul Organic desfiinţează toate dările vechi, introducând două impozite directe noi:

• impozitul pe capitaţie, în cuantum de 30 de lei pe cap de familie, de la plata căruia erau exceptate doar anumite categorii sociale, printre care boierimea şi clerul;

• impozitul asupra industriei şi comerţului (patenta).

Ca o măsură temporară pe timpul războiului dintre Anglia şi Franţa, în anul 1799, William Pitt, introduce impozitul pe venit, care este ulterior abolit (după o scurtă perioadă de existenţă) şi reintrodus abia în anul 1842, ca o taxă aplicată separat asupra diverselor venituri ale fiecărui contribuabil.

Odată cu Unirea Principatelor (1859) şi cu desfiinţarea robiei (1864) , se produc noi schimbări în toate sferele vieţii economice şi sociale. În mesajul său din 6 decembrie 1859, adresat Adunării elective a Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza susţine necesitatea reformei finanţelor publice şi a sistemului fiscal, menţionând că impozitele vor fi stabilite „treptat şi aceasta în urma unor studii adânci”.

În anii de după Unirea din 1859, bugetul ţării noastre era alimentat din trei mari categorii de venituri ordinare:

-impozite directe;

-impozite indirecte şi taxe;

-venituri domeniale.

Impozitele directe erau în număr de patru şi cuprindeau:

- contribuţia personală (capitaţia sau vechiul bir) - moştenită de la vechiul regim şi păstrată la un nivel relativ constant până în 1863, când a fost mărită la suma 36 lei şi extinsă şi asupra foştilor privilegiaţi;

- contribuţia pentru şosele şi poduri (în sumă fixă, stabilită iniţial sub forma prestaţiilor în muncă) - introdusă, în Moldova, în 1836, de domnitorul Mihai Sturza şi în 1843, în Ţara Românească, de domnitorul Gheorghe Bibescu, cu scopul construirii şi întreţinerii drumurilor–aceasta fiind menţinută până în 1877, când se transformă în dare pentru căile de comunicaţie;

- contribuţia funciară (fonciera) - stabilită într-o cotă proporţională anuală, care se aplică asupra venitului net al proprietăţii funciare de orice valoare;

- patenta - stabilită în cote diferenţiate pe clase, cote care se aplicau asupra venitului prezumat ca realizat de industriaşi, meseriaşi şi comercianţi.

În perioada 1866 – 1916, în România, numărul impozitelor directe creşte, datorită situaţiei financiare precare; asfel existau: impozitul funciar agricol şi pe clădiri; patenta; dările pentru căile de comunicaţii; impozitul complementar - care consta dintr-un drept fix de 6 lei şi unul proporţional cu 1% din venitul general al contribuabilului; impozitul asupra venitului din valori mobiliare, impozitul pe salarii (iniţial în cota de 5%, desfiinţat în 1891, reintrodus în 1990); taxele miliare etc.