Creditarea Bancară pe Termen Lung

INTRODUCERE

Acordarea de împrumuturi bancare este aproape generală pentru firme întrucât de cele mai multe ori este mai bine ca firmele să lucreze cu banii altora. Creditul este principalul produs bancar, dar politicile băncilor legate de credit s-au perfecţionat, se pune accent pe caracterul prudenţial al acordării creditelor, adică asocierea creditului acordat cu cel mai mare risc bancar, anume riscul de creditare.

Acest credit are la bază criteriul duratei. Din punct de vedere al obiectului creditării, acest tip de credite pentru investiţii şi pentru cunoaşterea lor trebuie să se pornească de la activul bilanţului contabil al agentului economic ce solicită creditul. Aici fiind cuprinse maşini, utilaje, aparate şi instalaţii de lucru, mijloace de transport, unelte şi obiecte de inventar gospodăresc.

Scopul societăţii comerciale EFE TRADING ACTIV SRL solicitantă de credite pe termen lung este punerea în funcţiune a acestor active.

Pentru a acorda credite pe termen lung pentru investiţii în activul bilanţier al agentului economic, banca va avea în vedere situaţia financiară a întreprinderii, deci echilibrele importante ale bilanţului. În cazul creditelor pentru investiţii pe termen lung, banca acordă mult mai mare atenţie situaţiei economice, studiului pieţei şi situaţiei financiare a întreprinderii. În primul rând, banca trebuie să pună un diagnostic general privind starea financiară a agentului economic bazat pe un studiu de fezabilitate.

Creditele pe termen lung finanţează partea superioară a bilanţului adică imobilizările, instrumentele de muncă. De aceea, între bancă şi agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen lung mai mare de 5 ani. Cu cât durata creditului este mai lungă cu atât asocierea băncii cu agentul economic va fi mai lungă şi mai strânsă.

Dacă împrumuturile pe termen scurt sunt legate îndeosebi de fondul de rulment, creditul pe termen lung se corelează cu autofinanţarea. Faţă de creditul pe termen lung, creditul pe termen mediu se deosebeşte în esenţă prin durată (peste 5 ani faţă de 2-5 ani) şi prin apariţia fenomenului conjunctural, prezent uneori în primul caz.

CAPITOLUL I

SECTORUL BANCAR ROMÂNESC ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

1.1. CONŢINUTUL SECTORULUI BANCAR

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855 , reprezentând 55 de plăci de piatră , găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi

În epoca modernă , primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea

Banca Naţională a României a luat fiinţă in 1880, având capital de stat şi capital privat.

Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi, în special, în fiecare capitală de judeţ. Imediat dupa Unire, au luat fiinţă şi: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistem monetar naţional.

Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.

Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au căpatat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească, dar o dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S.).

Până la sfârşitul anului 1989 , sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare

În anul 1989 în România existau 4 bănci: Banca Naţională a României , Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă, la care se adaugă şi C.E.C. -ul

După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi

Sistemul bancar reprezintă ansamblul de bănci diferit organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale în vederea coordonării operaţiunilor de scont și re-scont de credite, de plasamente și de administrare a depozitelor bancare.

Sistemul bancar include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole si alte instituţii de credit existente într-o ţară, diferenţiate prin atribuţiile şi particularităţile funcţionarii lor prin prerogativele conferite prin lege.

O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un ,,vârf de lance,, în înfăptuirea tranziţiei.