CAP. I. CREDITUL ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ 1.1 Necesitatea şi condiţiile apariţiei creditului. 1 1.2 Funcţiile şi rolul creditului. 2 CAP. II. ACTIVITATEA DE CREDITARE LA BRD-GSG 2.1 Principii şi reglementări generale privind activitatea de creditare. 5 2.2 Gestionarea creditelor şi a resurselor de acoperire a acestora. 6 2.3 Categorii de credite acordate de BRD-GSG. 8 2.4 Documentaţia tehnico-economică necesară obţinerii creditului. 10 2.5 Garanţia creditelor. 12 2.6 Contractul de credit. 14 CAP. III RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE 3.1 Riscul. Categorii de risc. 16 3.2 Riscul în activitatea bancară şi în activitatea de creditare. 19 CAP. IV ANALIZA ASPECTELOR FINANCIARE ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE 4.1 Metoda de analiză a creditelor. 28 4.2 Indicatori de analiză a bonităţii clienţilor şi stabilirea performanţelor financiare ale acestora. 29 4.3 Fluxul de numerar. 32 4.4 Analiza perspectivelor de dezvoltare pe baza fluxului de numerar. 35 4.5 Analiza plafonului de credit. 37 4.6 Fişa sintetică de prezentare a clientului şi de analiză a creditului. 40 STUDIU DE CAZ. Creditarea S.C. MACO SA DEVA. 42 CONCLUZII. 44 ANEXE. 46 BIBLIOGRAFIE. 63
CAPITOLUL I. CREDITUL ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ 1.1 Necesitatea şi condiţiile apariţiei creditului Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de mărfuri. El exprimă anumite relaţii economice determinate de desfăşurarea proceselor de producţie şi de circulaţie. Pe parcursul dezvoltării producţiei de mărfuri, relaţiile de credit, într-un anumit moment, depăşesc sfera producţiei de mărfuri, iar schimbul capată forma unor relaţii monetare. Apariţia creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul predă valori de întrebuinţare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt constituie o vânzare pe credit. De aici apare evident că, sub aspectul economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente, în schimbul unor valori de primit în viitor. Termenul de „credit” vine din limba latină de la „creditum” şi arată credinţa celui ce dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb, valori corespunzătoare. Analiza apariţiei creditului pune în evidenţă faptul că, pe măsura instituţionalizării funcţiei monetare ca mijloc de plată, a avut loc scindarea în timp a actului de vânzare de cel de cumpărare. Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul. Pentru a nu rămîne în stadiul abstract al anlizei se cuvine făcută precizarea că furnizorul X remite din gestiunea sa mărfuri, servicii, lucrări, etc. unui beneficiar Y(debitorul) fără să prezinte achitarea imediată a contarvalorii acestora. El dă, astfel, posibilitatea agentului partener să valorifice mărfurile remise; pretinde însă, în schimb,(potrivit contractului intervenit) să i se achite de către debitor suma aferentă însoţită de un ados care poartă denumirea de dobândă. Dacă s-a convenit ca stingerea obligaţiei să se desfăşoare pe intervelul, de exemplu, a 90 de zile, iar marfă remisă este evaluată la 100 mil. lei, atunci debitorul trebuie să-şi achite integral obligaţiile, inclusiv dobânda convenită. Această relaţie directă dintre cei doi parteneri constituie întreaga esenţă a procesului de creditare. Se poate afirma deci că ne aflăm în plin proces de creditare, care are ca punct teminus încheierea actului economic odată cu achitarea obligaţiilor de către debitor. Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face faţă. De aici, se poate trage concluzia că această pârghie constituie una din condiţiile desfăşurării oricărui proces economic. Prin reacţie inversă, se poate afirma că orice agent economic, pe lângă capitalul propriu, în vederea aprovizionării cu materii prime, materiale, contractează un împrumut bancar, sub forma creditului. În acelaşi timp, producţia propriu-zisă şi circulaţia bunurilor materiale reclamă şi ele capital care, în anumite proporţii se formează tot cu ajutorul creditului. Lărgirea producţiei către care tinde orice manager, crearea condiţiilor pentru a rezista proceselor concurenţiale şi, nu în ultimul rând obţinerea unui profit care să-i asigure desfăşurarea normală a activităţii sunt de neconceput fără existenţă creditului. Depăşind sfera de interese a agentului intern, creditul se extine din ce în ce mai mult în relaţiile cu partenerii externi în cele mai complexe sfere de activitate în care intervin diferiţi agenţi economici, chiar şi la nivelul statelor. Monetaristul francez Amadeo Gambino afirmă că: “astăzi” omenirea trăieşte prin credit. Evident că acestă exagerare conţine un adevăr de necontestat. Se poate afirma că , încă de la apariţia sa, creditul s-a manifestat ca o forţă activă care a favorizat întreţinerea de relaţii între furniziri şi cumpărători a contribuit la formarea de unităţi productive şi a unor acumulări de mijloace băneşti. În acelaşi timp, creditul a favorizat procesul de utilizare a factorilor de producţie. 1.2 Funcţiile şi rolul creditelor Locul şi importanţa creditului în economie sunt date de rolul şi funcţiile pe care le îndeplineşte. În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că mobilizează resursele băneşti disponibile la un momendat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. Disponibilitaţile băneşti se referă la surprusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub forma inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, dar şi sumele economisite de populaţie pentru diferite scopuri şi depuse la casele de economii sau la băncile comerciale, care şi-au lăegit şi diversificat operaţiunile. Oferind întrprinzătorilor toate aceste disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului, punând astfel în mişcare forţele economice latente şi contruibuind în felul acesta la creşterea avuţiei reale a societăţii. Deci băncile, prin creditarea agenţilor economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive. În plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea unei elasticităţi mari în economie, pe ansamblul ei favorizând orientarea cât mai rapidă a investiţiilor spre ramurile sau ativităţile mai rentabile, asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerinţele pieţei interne şi externe şi contribuind pe acestă bază la creşterea eficienţei marginale a capitalului. Tot prin funcţia sa distributivă creditul participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a capitalului. O importanţă deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiţii. Aşa cum arăta economistul englez J.M Keynes, într-o economie de piaţă dezvoltată ecuaţia fundamentală pentru realizarea echilibrului macroeconomic este : S = I, unde : S = economiile şi I = investiţiile. Orice individ poate economisi o anumită suma de bani, mai mare sau mai mică, în funţie de venitul lui şi de compotamentul său economic. Economisirea necontinuată de investire constituie, însă, o tezaurizare şi reprezintă un factor dezechilibrant, deprimant pentru economie, ducând la o recesiune cu toate consecinţele sale. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu-şi poate asuma riscurile investitorului, nu are calităţile necesare, iar dacă le are este posibil să nu le poata valorifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând astfel transformarea economiilor, altfel sterile, în investiţii. De aceea creditul este un important factor al creşterii economice.
1. CERNA S. – Banii şi creditul în economiile contemporane , Editura Enciclopedică , Bucureşti, 1994. 2. BASNO C., DARDAC N., FLORICEL C. – Monedă, credit, bănci, Edidtura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994. 3. DEDU V. – Managementul bancar, Editura SILAN, Bucureşti, 1994. 4. IONESCU L. C. – Bănci şi operaţiunile bancare, - Editura Economică, Bucureşti, 1996. 5. E. VASILESCU – Managementul proceselor maonetare şi teoria inflaţiei, Editura CIDIN-OPTIMAL, Bucureşti, 1992. 6. Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998. 7. Legea privind statutul BNR, nr. 101/1998. 8. Regulamentul BNR, nr 2/2000 – privind clasificarea creditelor şi plasamentelor precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit. 9. BANCA ROMÂNĂ pentru DEZVOLTARE-GSG – Norme de creditare, 2001
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
