Cultul Morților la Poporul Român

CAPITOLUL I

DESPRE NEMURIREA SUFLETULUI

I.1. Despre trup şi suflet

Singura fiinţă pământească frământată de dorul necunoscutului este omul. Omul reprezintă capodopera divinităţii, o încununare a creaţiei. Totodată el este un microcosmos, punct de întâlnire a două dimensiuni: spirituală şi materială ; veriga dintre cer şi pământ.

Omul este “chip şi slavă a lui Dumnezeu” (Fac.1,26-27;1 Cor.11,7).

Natura omului este înţeleasă după referatul biblic ca fiind dihotomică (Fac.2,7), adică minunata alcătuire a fiinţei umane constă în trup şi suflet. Tot pentru dihotomism pledează şi Eccleziastul la cap.12 versetul 7: “pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumezeu care l-a dat”. Astfel, trupul este arătat ca fiind luat din pământ şi împreunat cu partea spirituală, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu.

Acest trup al omului, deşi luat din materia comună cu toată cealaltă creaţie odată ce a primit suflarea de viaţă peste el, s-a deosebit de celelalte creaturi pentru că, în starea primordială putea să nu moară (posse non mori). Dar, totodată, avea şi posibilitatea de a muri (posse mori), căci omul a fost înzestrat ontologic cu voinţă liberă. În urma căderii în păcat, trupul lui a ajuns “non posse non mori”.

După moartea fizică, sufletul rămâne totuşi nemuritor, deşi a locuit într-un templu pieritor. El se desparte de trup pentru un timp determinat cu speranţa vieţii veşnice şi în aşteptarea învieri trupului1. Sufletul este “entelehia” trupului, elementul substanţial şi raţional care dă forma individuală şi personală a fiinţei omeneşti, prin care se distinge atât de Dumnezeu cât şi de celelalte făpturi. Totodată, este substanţa care face din om fiinţă liberă, personală şi nemuritoare, căci “ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul îl va pierde?” sau “ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt.16,26).

Sufletul este partea cea mai aleasă şi mai preţioasă a omului. Sfântul Ioan Damaschin spune că sufletul este “substanţa vie simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă pentru că e zidit. Pe toate acestea le-a primit, în chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa, precum şi de a exista prin fire în acest chip ” 2.

Trupul omului este complex, fiind alcătuit din elementele pământului, aşa precum susţin şi filosofii antici3. De aceea, el se descompune după ce este părăsit de suflet. Sufletul este simplu, adică nu este compus din elemente diferite, şi de aceea nu se descompune, după părăsirea trupului, ci “se întoarce la Dumnezeu care l-a dat”(Eccl.12,7). Căci, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, lumea a fost făcută pentru om şi omul pentru Dumnezeu4.

I.2. Despre moarte

Ce este moartea - Nimeni nu poate să dea un răspuns la această grozavă întrebare, căci pentru aceasta ar trebui să o experimenteze nu numai pe din afară, ca pe un fenomen suportat de alţii, ci şi pe dinăuntrul ei. Aşa stând lucrurile, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce experiem în moartea altora, iar încolo să ne întemeiem pe certitudinile produse în noi de intuiţiile profunde ale fiinţei noastre şi pe consideraţiuni derivate logic din anumite date reale5

Dumitru Stăniloae6 susţine că, în general, două idei importante se desprind din realitatea morţii şi a atitudinii în faţa ei: prima, că ea este ceva înspăimântător, un eveniment care nu convine făpturii omeneşti şi de care ar vrea să scape. Aceasta înseamnă că moartea e experiată ca o pedeapsă universal umană de la Creatorul lumii. Deci, purtăm cu toţii o vină în faţa Lui şi de aceea trebuie să suportăm moartea. În al doilea rând, aproape toţi oamenii ajunşi în preajma sfârşitului cred că nu vor înceta totuşi de a mai exista; iar această credinţă se bazează mai ales pe faptul că “realitatea subiectului nu e produsă de factorii fizico-chimici”.

Astfel, moartea este, după cum ne spune atât conştiinţa cât şi revelaţia, o pedeapsă a lui Dumnezeu, dar de aşa fel încât nu exclude mila Lui. Ea există în urma unui păcat universal uman, dar e posibil ca la unii să nu mai aibă rolul de pedeapsă, ci de trecere la o altă viaţă mai deplină. În legătură cu acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur7 afirmă că moartea trebuie dispreţuită pentru că ne dă ocazia să suferim, dar cu toate acestea ea “nu este decât o trecere la o viaţă mai bună  . Când vedeţi aruncată în cuptor o statuie pentru a o reface, voi nu consideraţi faptul acesta ca o distrugere, ci pentru a o reface mult mai frumoasă”. Apoi, el îndeamnă: “Judecaţi la fel distrugerea trupului vostru şi opriţi-vă de a mai plânge!”.