Deficiențe de Vedere

Argument

G. Dumas consideră ochiul „oglinda trupului şi a sufletului”, privirea cu gama ei de expresivitate, fiind mereu alta în diferite stări fizice şi fiziologice.

Vederea la om reprezintă una din funcţiile cele mai complexe, structurate în întreaga istorie a dezvoltării filogenetice şi ontogenetice, de aceea pierderea vederii de la naştere sau în cursul vieţii constituie o deficienţă gravă.

Pierderea vederii ,parţial sau în totalitate, înseamnă o experienţă tristă; totuşi se vorbeşte adesea şi se scrie despre pierderea vederii ca despre un lucru posibil de rezolvat în mod practic.Se trece de multe ori cu vederea impactul emoţional produs de pierderea vederii.Cei mai mulţi învaţă, încetul cu încetul,să trăiască cu această pierdere.Nu e un drum uşor, dar sunt mii de nevăzători şi deficienţi de vedere care au ajuns să se bucure de vieţi împlinite şi pline de succes.Oamenii fără vedere pot să înveţe, merg la şcoli, fac facultăţi, se căsătoresc. Îşi fac o familie, îşi găsesc un serviciu, au şi ei lucruri care-i pasionează şi de care se bucură, merg şi ei în concedii şi vacanţe, ca noi toţi.

La toate aceste aspecte ale persoanelor cu deficienţă de vedere, m-am referit în partea practică a lucrării, încercând să subliniez importanţa orientării şcolare şi profesionale în dezvoltarea ulterioară a copiilor cu deficienţă de vedere, analizând un eşantion de copii din şcoala specială Moldova din Târgul Frumos,Iaşi.

În partea teoretică am pornit de la o prezentare generală a ceea ce înseamnă deficienţa de vedere, a rolului orientării şcolare şi profesionale, a alegerii carierei, precum şi a direcţiilor pe care învăţămantul special le oferă tinerilor cu deficienţa de vedere.

De asemenea am ajuns la concluzia că familia reprezintă factorul educativ cel mai important în realizarea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor indiferent dacă aceştia prezintă o anumită deficienţă sau nu, dar rolul acesteia trebuie să fie mai predominant în cazul tinerilor cu deficienţe, deoarece aceştia necesită un ajutor suplimentar.

Pentru ca realizările ulterioare ale copilului, să fie la nivelul maxim al aptitudinilor şi abilităţilor sale, trebuie să existe o colaborare strânsă între familie şi şcoală.

Rolul cel mai important în cadrul acestei colaborări între şcoală-copil-familie îi revine asistenţei sociale, care în funcţie de particularităţile fiecărui copil şi ale familiei acestuia, trebuie să-i îndrume spre a lua decizia cea mai benefică.

CAPITOLUL I

DEFICIENŢA DE VEDERE.GENERALITǍŢI

I.1. Deficienţa- precizǎri terminologice

Deficienţa reprezintǎ pierderea de substanţǎ sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii psihologice ,fiziologice sau anatomice.Apare nu numai în urma unei boli, a unui traumatism accindemtal ci şi ca rezultat al unei perturbǎri normale în evoluţie (bǎtrâneţea) sau a unor carenţe psiho-sociale.

Un număr mare de cercetători au încercat să găsească o definiţie cât mai riguroasă persoanelor cu handicap „ Pentru depăşirea interpretării unilaterale a stării de handicap (în sensul că acesta s-ar datora exclusiv individului), Ph. Wood (1980) propune revenirea la semnificaţia proprie a noţiunii de handicap, deci la interpretarea ei ca dezavantaj într-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie invalidantă, trece prin deficienţă şi incapacitate, ajungând să provoace handicapul." După Wood avem patru elemente distincte:

1. maladia sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau dobândite;

2. infirmitatea sau deficienţa (impairment), cuprinzând orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice sau psihice. Ea descrie perturbarea la nivelul organului, vizând deficiţe ale membrelor, organelor sau ale altor structuri ale organismelor, ca şi deficiţe ale funcţiei mintale. Conceptul este operaţional la nivelul sistemului organism. Formulări ca lipsa vederii, ambliopia, surzenia, mutismul, paraliziile membrelor, amputaţii ale membrelor, întârzierea mentală, deficienţa de vorbire etc. au fost utilizate în realizările recensămintelor şi cercetărilor pe bază de eşantion;

3. incapacitatea sau dizabilitatea (disability), înglobând orice reducere, lipsă sau pierdere (rezultând dintr-o infirmitate sau deficienţă) a aptitudinii de a desfăşura o activitate în condiţiile considerate normale pentru o fiinţă umană. Incapacităţile sunt descrieri ale perturbărilor la nivelul persoanei, al personalităţii; ele ilustrează limitarea funcţională sau restricţia în activitate (de durat), cauzate de o deficienţă în cadrul studiilor speciale au fost urmărite diferite tipuri de incapacităţi formulate ca dificultăţi: de vedere, de auz, de deplasare, de urcarea scărilor, de autoservire etc;