Degradarea Stratului de Ozon

INTRODUCERE

Preocupările pentru un mediu sănătos şi durabil au condus la schimbarea atitudinii omului în relaţia cu natura. Aceasta a început să se degradeze, deoarece a fost mult timp exploatată fără milă, iar acum, tot omului îi revine misiunea de a repara tot ceea ce a stricat. Prin urmare, trebuie să facem tot posibilul să conservăm toate resursele pe care Pământul ni le oferă, considerate resurse inepuizabile, deoarece, prin intervenţia noastră, a oamenilor, în încercarea de a ne face viaţa mai uşoară, le transformăm în resurse epuizabile şi, mai apoi, inexistente. Trebuie să protejăm în special, stratul de ozon, care intră în componenţa “scutului” nostru protector şi care contribuie la menţinerea noastră în viaţă . În urmă cu aproximativ cu 5 miliarde de ani, printr-un fenomen necunoscut încă, în viaţa Terrei a apărut ozonul. Insignifianta rudă a binecunoscutului oxigen cu moleculă diatomică, ocupă un mic spaţiu în învelişul gazos al Pământului numit atmosferă, la altitudine de 25 km, în stratosferă. Civilizaţia şi industrializarea excesivă, au creat o breşă în scutul de protecţie al Pământului, astfel că, acum, se discută foarte mult despre subţierea periculoasă a stratului de ozon, distrugerea acestuia fiind prima problemă globală de mediu luată în discuţie şi prezentată publicului larg din Comunitatea Europeană. Consecinţele reversibile ale acestui fenomen, atât asupra ecosistemelor terestre, acvatice şi sănătăţii populaţiei, cât şi asupra sistemului climatic, au condus la necesitatea unui efort concentrat la nivel global şi ca urmare, a fost instituit Regimul Internaţional al Ozonului. Este puţin cunoscut, faptul că, ozonul este un gaz toxic, urât mirositor. Şi totuşi, dacă vorbim despre ozon, este interesant să observăm cum acest gaz toxic devine un element vital pentru protecţia vieţii terestre, astfel spus, un rău care, în anumite condiţii, devine un bine. [1] Experienţele efectuate pe plante şi pe animale, dar şi în studiile clinice la oameni au arătat efectele nefaste ale expunerii excesive la UV-B : cancer de piele, boli infecţioase şi alte afecţiuni.[2] Cele cu lungimea de unda cuprinsă între 200-400 nm (nanometri) sunt clasificate în trei categorii: TABEL 1 – Tipuri de radiaţii ultraviolete :

Tipul de radiatie UV Lungimea de unda (nm) Efectul asupra vietii

UV-Ã 400-320 Puţin periculoase

UV-B 320-290 Periculoase :cancer de piele si alte afecţiuni

UV-C 290-200 F periculoase, dar majoritatea sunt absorbite de O3

([2] Cornel Florea Gabrian, “ Ghid de mediu “, Ediţia aprilie – Monitorul Oficial R.A. , Bucuresti 2008)

CAP. 1. ATMOSFERA ŞI OZONUL ÎN ATMOSFERĂ

1.1. Alcătuirea atmosferei

Atmosfera este pătura protectoare subţire de la suprafaţa Pământului, care asigură viaţa şi o protejează faţă de elementele ostile din afara spaţiului terestru, absorbind energia şi radiaţiile ultraviolete periculoase ale Soarelui, moderând temperatura Pământului. Atmosfera reprezintă cheia dezvoltării vieţii pe Terra şi este cea mai activă dintre componentele mediului.

Compoziţia atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5-2,8 miliarde de ani, de

când există, de la o atmosferă primitivă (a se înţelege atmosfera primitivă a Pământului) la cea actuală, trecând prin mai multe faze intermediare, în decursul cărora atmosfera şi-a schimbat nu numai compoziţia chimică, dar şi alte caracteristici, cum ar fi : densitate, grosime, transparenţă, etc.

Atmosfera de astăzi a Pământului, conţine azot (sau nitrogen) bimolecular (N2) în proporţie de aproape 78,2%, oxigen bimolecular (O2) cu 20,5%, argon (Ar) cu 0,92%, bioxid de carbon (CO2) cu 0,03%, ozon (oxigen trimolecular) (O3) şi alte gaze, praf, fum, alte particule în suspensie, etc. [3]

Fig.1. Ponderea gazelor in atmosferă

(http://3.bp.blogspot.com/Atmosphere_gas_proportions.gif)

Partea inferioară a atmosferei, până la altitudinea de 90 -100 km, este numită homosferă, şi este relativ omogenă în privinţa amestecului de gaze şi a alcătuirii moleculare ce o compun. Ponderea cea mai mare ca volum este deţinută de azot (N2) cu 78,2% şi de oxigen (O2) CU 20,95%, la care se adaugă, in ordine : argonul,dioxidul de C, neonul, heliul, hidrogenul, ozonul şi radonul.

Oxizii carbonului, sulfului şi azotului sunt constituenţi ai atmosferei la concentraţii ridicate. Dintre aceştia, cel mai abundent este dioxidul de carbon, care este un component natural al atmosferei şi este necesar pentru creşterea plantelor, adică are un rol fundamental în realizarea efectului de seră.

Metanul, clorofluorohidrocarburile, protoxidul de azot (N2O) sunt de 20-30 de ori mai eficienţi decât CO2 în a reţine căldură. Potenţialul acestor gaze de a cauza efectul de seră, poate fi caracterizat drept „potenţialul global de încălzire”, care este dependent atât de capacitatea de a absorbi radiaţiile infraroşii cât şi de timpul de viaţă al gazului. Azotul este un gaz stabil, care intră mai greu în combinaţii chimice, fiind considerat neutru. Spre deosebire de acesta, oxigenul este foarte activ, stând la baza tuturor proceselor de oxidare şi de ardere.