Dezvoltarea Calităților Motrice

CAPITOLUL I. ARGUMENTAREA TEORETICĂ

I.1.Actualitatea şi importanţa studiului

Importanţa temei cercetate se desprinde din faptul că artele marţiale în general şi Karate-ul în mod special sunt privite astăzi nu numai ca un sistem de luptă cu unic scop, asigurarea securităţii proprii (autoapărare), dar prin munca iluştrilor maeştri care au născut acest spirit marţial s-au ridicat la rang de artă, fiind practicate în mod pozitiv, cu scop clar definit în ameliorarea caracterului fiinţei umane, a stării de sănătate, servind ca model de etică în viaţă.

În paralel cu civilizaţia umană s-au dezvoltat primele sisteme de luptă. Sculpturi şi picturi murale din Egipt, India şi Babilon, vechi de peste 5000 de ani, înfăţişează momente şi poziţii de luptă.

În diversele perioade istorice în care armele au fost scoase în afara legii, artele marţiale au evoluat, fiind singura metodă de apărare personală şi a familiei. Chiar dacă omenirea a evoluat, artele marţiale au supravieţuit, au evoluat şi ele, reuşind să elimine originea violentă, mai ales pentru că reprezentau şi învăţau mai mult decât violenţa. Arte marţiale forţează dezvoltarea caracterului, disciplinei şi respectului. Autoapărarea, robusteţea fizică şi competiţiile sunt beneficii colaterale ale practicanţilor contemporani.

Faptul că artele marţiale au supravieţuit atâtor secole a adus la apariţiei mai multor stiluri depăşind graniţele timpului cât şi pe cele geografice.

I.2.Scurt istoric

Tradus din limba japoneză, cuvântul Karate semnifică „mână goală”, aceasta reprezentând dovada lipsei de agresivitate în acţiunile celui cu care venim în contact. În limba japoneză kara are mai multe semnificaţii printre altele şi noţiunea de „vid”, „gol” sau „liber”, iar te reprezintă sensul pentru „mână”. În forma scrisă cu pictograme chinezeşti, acestea se traduc prin „mâini chineze”, scrise cu ideograme japoneze traducerea este „cu mâinile goale”. La traducerea japoneză adăugându-se cuvântul do, care înseamnă drum, cale, mijloc, avem o semnificaţie completă a sintagmei Karate-Do: „drumul artei practicate cu mâinile libere”1.

Karate-ul face parte din Budo. Budo reprezintă un mod de viaţă al războinicului japonez al cărui unic scop era perfecţionarea continuă a procedeelor de luptă. Acest Budo avea un cod după se ghidau toată viaţa samuraii. Acest cod s-a format sub influenţa a trei sisteme filozofico-religioase: Shinto-ismul, Budismul Zen şi Confucianismul. Codul Bushido a supravieţuit în societatea modernă în două forme: patriotismul nipon şi simţul onoarei2. Practica de luptă era însoţită şi de o educaţie mentală riguroasă.

Karate-Do include o serie de procedee de apărare şi contraatac care folosesc corpul, împotriva unuia sau mai multor adversari, cu scopul de a-i scoate din luptă, pe cât posibil cu o singură lovitură.

Karate-Do-ul îşi are originea în Okinawa, ţinut care face legătura între Japonia şi China. Okinawa este formată din numeroase insule care fac parte din arhipelagul Ryu Kyu. În secolul al XII-lea insulele au fost împărţite în trei regiuni. În anul 1406, Sheo Hoshi uneşte cele trei regiuni şi formează Regatul Ryu Kyu cu capitala la Shuri. Istoria vremii prezintă această perioadă ca o perioadă cu multe revolte din partea localnicilor. Acest fapt a determinat conducătorii regatului să interzică purtarea armelor, confiscând de asemenea, şi armele existente.

Perioada cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea este cunoscută sub numele de „anii de aur ai comerţului”3, Regatul Ryu Kyu întreţinând relaţii comerciale puternice între China şi Japonia. În anul 1609 Okinawa intră sub dominaţia clanului Satsuma din Kyushu, iar Daimiyo Shimatzu reînnoieşte legea ce interzicea purtarea armelor de către localnici. Situaţia localnicilor nu era cea mai liniştită, fiind de multe ori atacaţi pentru a fi prădaţi. Acest fapt, cât şi lipsa armelor cu care să se apere, a determinat dezvoltarea unui sistem de apărare fără arme, bazat în esenţă pe elemente de Kempo (box chinezesc) şi tehnici de luptă provenite din Asia de Sud-Est. Au transformat uneltele agricole în arme, formând stilul de luptă Kodobudo.

Multe dintre aceste tehnici de luptă au fost aduse în insule de către ambasadorii împăraţilor chinezi din dinastia Ming (1368-1661) şi au fost reunite sub denumirea de Okinawa-Te sau To-De, denumire care a fost schimbată în Karate-Do în anul 1936 de către Gichin Funakoshi, care hotărăşte scrierea termenului cu ideograme japoneze.

În secolul al XIX-lea Okinawa-Te era structurată în trei ramuri: Shuri-Te (în zona capitalei Shuri), Naha-Te (în oraşul Naha) şi Tomari-Te (răspândit în districtul Tomari). Mai târziu au rămas doar două direcţii principale-Shuri-Te, cunoscută ca şi şcoala Shorin (Shorin-Ryu) din oraşul Shuri şi a doua direcţie-Naha-Te, şcoala Shorei (Shorei-Ryu), caracteristică oraşului Naha.

Şcoala Shorin-Ryu (Shorin este transcrierea pentru Shaolin) cuprinde elemente de luptă folosite mai mult în nordul Chinei. Acestea sunt caracterizate de agilitate şi viteză, loviturile de picior fiind preponderente, lupta realizându-se prin eschive de la distanţă mare. Şcoala Shorei-Ryu cuprinde elemente de luptă caracteristice sudului Chinei, definite prin poziţii stabile şi puternice, loviturile de picior au un nivel coborât, respiraţia fiind violentă şi sonoră, lupta se duce de la distanţă mică.

În anul 1875 Okinawa este anexată la Japonia, iar To-De şi Kodobudo sunt incluse în sistemele de educaţie japoneze.

Maestrul Gichin Funakoshi, fondatorul Karate-Do-ului modern, a predat ca disciplină opţională Karate-Do-ul la şcoala la care era angajat. Un inspector şcolar a sesizat valoarea mijloacelor folosite de Gichin Funakoshi pentru dezvoltarea fizică a tinerilor japonezi şi în anul următor a aprobat predarea Karate-Do-ului în toată prefectura. Acest fapt a determinat necesitatea apariţiei mai multor instructori, fapt benefic pentru evoluţia Karate-Do-ului.