Diavolul - metamorfoze demonice în cultura populară românească

Argument introductiv

Ideea de la care am pornit în această lucrare de licenţă mi-a venit cu mult timp în urmă, ascultând într-un concert relansarea albumului „Cantafabule” al trupei Phoenix, unde cele mai multe melodii aminteau de fiinţele fantastice ale culturii tradiţionale româneşti. Câţiva ani după aceea, bolnav fiind undeva într-un sat de pe malul Oltului, o bătrână mi-a descântat şi a reuşit în 20 de minute ceea ce doctorii nu reuşiseră de o săptămână. Asta mi-a deschis curiozitatea de a întreba, de a cerceta între bătrânii satului subiectele legate de această temă.

Motivat de introducerea în demonologie făcută într-unul dintre cursurile pe care le audiasem la facultate, m-am întors în Comăna de Jos, satul despre care vorbeam mai devreme, şi am înregistrat, cu sau fără suport audio, diversele poveşti pe teme demonologice de la bătrânii satului, sursă care a constituit unul din punctele de plecare ale acestei lucrări.

Această lucrare a dorit să îmbine atât elementele teoretice legate de religie, magie, precum şi demonologie, cât şi prezentarea unor concepte cadru cum ar fi cel de diavol, culpă sau iad la un nivel general în spaţiul european, pentru ca mai apoi să se aplece asupra elementelor definitorii ale conceptelor mai sus prezentate în spaţiul culturii populare româneşti, încercând şi o structurare iar mai apoi chiar o clasificare a personajelor demonologice din mitologia noastră tradiţională.

Primul capitol face o introducere in problematica generala a sacrului. Aici se trasează o diferenţiere între principalele manifestări ale sacrului la nivel social, insistându-se mai ales pe diferenţa dintre magie şi religie. O perspectivă deosebit de interesantă prezentată aici este teoria devenirii magiei din oprimarea unui cult religios de către altul mai puternic. Caracterul ascuns, secret îşi are astfel originile în nevoia reală a membrilor cultului oprimat de a îşi perpetua, chiar şi pe ascuns, credinţele şi practicile. Fiind un cult închis, informaţiile care circulau despre acesta erau amplificate, reprezentanţii religiei dominante adăugându-le, uneori, nuanţe de maleficiu. Se ajunge astfel la o unificare în plan perceptiv între ideea de magie şi cea de maleficiu şi, deci, de demonic. Poate cel mai clar exemplu dintre cele prezentate în cadrul primului capitol este daimonul grecesc, iniţial geniu protector în spiritualitatea elenă care va deveni, sub influenţele creştinismului, demon, iar apoi Diavol văzut ca principal exponent al răului.

În continuarea acestei idei, capitolul 2 încearcă, în primele sale pagini, stabilirea unui aşa numit „act de naştere al Diavolului”. La o privire superficială, găsim acest personaj ca mijlocitor sau personificare a tuturor faptelor cărora li se atribuie în genere o conotaţie negativă, de la viciile umane, la fenomenele naturale devastatoare sau pur şi simplu la „nenoroacele” de zi cu zi. Din această perspectivă, această imagine a Diavolului nu este altceva decât o continuare a pharmacosului grecesc. Astfel, ca şi ţapul cel negru din ritul mai sus menţionat, Diavolul este încărcat cu tot ce este mai rău în lumea care ne înconjoară, este blamat în mod public pentru a fi foarte clară delimitarea de malefic, iar apoi suportă exact soarta ţapului bătut: este alungat din „cetate” pentru ca răul să fie definitiv exorcizat. Originea Diavolului, văzută şi în psihanaliză de către Freud şi predecesorii lui, este continuată de o sumară istorie a acestui personaj atât în izvoarele creştine canonice, cât şi în unele dintre ereziile creştine din spaţiul balcanic, în special bogomilismul. Aceste idei, continuate cu cele de culpă şi păcat în contextul lumii de dincolo, apar şi în prezentarea conceptului de Iad, din continuarea acestui capitol.

Aceste prime două capitole au rolul de a încadra din punct de vedere conceptual al treilea capitol, cel mai vast, care abordează problematica diavolului în planul folclorului românesc. Se prezintă astfel naşterea Dracului în frumoasele legende cosmogonice româneşti, legende cu o foarte clară influenţă bogomilică, pentru ca apoi să se expună principalele credinţe despre Diavol, de la numele şi chipurile acestuia, până la acţiunile malefice ale acestuia. Aşa cum am arătat şi pe parcursul acestui ultim capitol al lucrării, constatăm o interesantă răsturnare a raportului Diavol – demoni pe plan românesc în comparaţie cu spaţiul creştin european. Astfel, dacă pe acesta din urmă am observat o preponderentă importanţă acordată Diavolului ca principal exponent al răului în comparaţie cu armata lui de îngeri ai întunericului, care, exceptând explicaţiile fanteziste ale unor demonologi precum Wrier sau del Rio, erau considerate doar nişte forţe impersonale, în demonologia românească, constatăm o inversare a acestui raport. Fără să desconsidere rolul malefic al Dracului, ţăranul român îi atribuie preponderent defecte umane precum înfumurarea, prefăcătoria, lenea şi multe altele. Dar, în mare, intromersiunea sa în viaţa de zi cu zi este mult mai redusă în raport cu implicarea celorlalte spirite malefice prezentate pe larg în acest capitol. Ţinând cont de aceste considerente, ne explicăm de ce, de cele mai multe ori, ţăranul român se teme mult mai mult de spiritele malefice decât se teme de Dracul însuşi.

Unul din elementele de noutate conţinute de această lucrare este încercarea elaborării unei clasificări a celor mai importante personaje demonice ale folclorului românesc. Principiul ordonator de la care am pornit în această clasificare este „unghiul”

din care aceste personaje malefice intră în viaţa omului de la ţară şi astfel unde se plasează în raport cu omul. Observăm că unele dintre ele apar la naştere şi pun în pericol viaţa mamei şi a nou-născutului. Altele îşi fac simţită prezenţa în jurul gospodăriei sau a satului în general, deci în interiorul spaţiului cosmicizat. Altele, dimpotrivă, apar în spaţiile necosmicizate ale apelor, văzduhului şi pădurilor, iar altele asaltează omul chiar în şi din viaţa de dincolo.

Pentru a ilustra cât mai bine unele din caracteristicile figurilor demonice prezentate în acest capitol ne-am folosit în afara cercetărilor de teren publicate de etnografii citaţi în acele pagini şi de o serie de înregistrări făcute de către mine în vara anului 2001 în Comăna de Jos, judeţul Braşov. Mărturiile câtorva dintre săteni, chiar dacă, pe alocuri influenţate de o perspectivă uşor „urbanizată”, oferă o inedită mărturie a credinţelor populare din această zonă a Transilvaniei. Desigur, pentru a servi acestei lucrări au fost selectate doar acele materiale în care era abordată problematica demonologiei populare româneşti.