Discursul liric bacovian - estetică, stil, configurație poetică

ARGUMENT

Motto:

„A fost odată...Va fi odată...

Nu spune zarea, dar spune omul-

Numai acuma e niciodată...

Adânc, prezentul închide...tomul.”

(G. Bacovia)

Literatura este arta cuvântului, exprimată cu ajutorul cuvântului. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestei arte este G. Bacovia. A fost mai toată viaţa „ros de nevroze”, dovedindu-se, ca poet, receptiv la lirica „decadentă”, simbolistă, a unor confraţi ca: Baudelaire, Laforgue, Verlaine, Rollinat. Începând în zodie simbolistă, a fost repede asimilat de modernism. Bacovia aduce o notă nouă lirismului. Prin câteva motive, prin mijloace în aparenţă simple, sugerează monotonia exasperantă, plictiseala, tristeţea autumnală, angoasa, izolarea, erosul, rătăcirile, stările sufleteşti dominate de tristeţe. Condiţia poetului este însingurarea, pe cât de lucidă, pe atât de tragică. Poezia sa este saturată, am putea spune, de teme şi motive, care relevă un eu solitar.

Lucrarea de faţă a izvorât din dorinţa de a cunoaşte mai bine creaţia bacoviană. Scopul acestei lucrări este cel de a trata - ştiinţific şi metodic - aspecte legate de discursul liric bacovian. Cuvintele cheie sunt: eu liric, măştile eului liric, discurs, ficţiune, spaţiul şi timpul, stările de spirit la nivelul expresiei poetice ( muzica, cromatica, olfactivul).

În prezenta lucrare se intenţionează, de asemenea, realizarea unui studiu metodic, având în vedere că G.Bacovia aparţine scriitorilor canonici studiaţi în liceu. Pornind de la opere abordate în cadrul colectivelor de elevi, se va încerca o perspectivare metodică a predării-învăţării-evaluării, în urma căreia, este de la sine înţeles că, orice profesor de specialitate se află în încercarea de a-i atrage pe elevi în tărâmul literaturii, dezvoltându-le gustul lecturii.

Motivaţia realizării acestei lucrări constă în intenţia de a genera elevului o atitudine pozitivă faţă de literatura română, în condiţiile în care internetul şi calculatorul au preluat controlul în viaţa de zi cu zi, facilitând munca, dar afectând abilităţile elevilor de a cerceta, soluţiona, compara aspecte relevante, cu rol în dezvoltarea competenţelor de identificare, analiză, interpretare.

CAPITOLUL I.

EUL LIRIC- FACTOR DE LIMBAJ ŞI INSTANŢĂ DE DISCURS

Enunţarea lirică - la persoana întâi singular – presupune existenţa unui subiect enunţiator, numit şi eu liric, dificil de prins într-o formă de tip definiţie.Eul liric ar putea fi definit ca o individualitate creatoare, ce nu trebuie confundată cu persoana reală a creatorului (eul empiric),prin intermediul căreia se face auzită „vocea”poetului. Caracteristica admisă aproape de toţi a acestei instanţe este subiectivitatea, respectiv distanţa relativ-redusă faţă de ceea ce enunţă şi faţă de enunţul însuşi.

Problema eului enunţiator este una dintre cele mai importante în ştiinţa literară, aflându-se permanent în atenţia cercetătorilor contemporani. Această atenţie se explică, înainte de toate, prin faptul că noţiunea de „eu” ( „eu liric”, „eu poetic”- în lirică şi „narator”, „eu narat” – în epică), se află într-o corelaţie strânsă cu cele de text, discurs, limbaj.

„Activitatea poetică este ctitorie a Fiinţei împlinită cu ajutorul cuvintelor” . Deşi subscriem afirmaţiei lui Heidegger din eseul Hölderlin şi esenţa poeziei, considerăm că esenţa poeziei constă într-o relaţie nouă, originală şi originară totodată, între Cuvânt şi Fiinţă, văzută şi rostită de poet înaintea celorlalţi oameni care o aşteaptă. Spre deosebire de activitatea practică a omului, în care devenirea este trăire în sensul exterior, activitatea poetică înseamnă întoarcerea de la devenire către fiinţă, ca trăire în cursul interior al timpului desemnat de Heidegger prin conceptul de temporalitate.

„Ideea întoarcerii de la devenire către fiinţă are o reprezentare mitică în momentul întoarcerii capului de către Orfeu, pe drumul dinspre împărăţia morţii spre împărăţia vieţii, pentru a se convinge că, conform înţelegerii cu zeii zguduiţi de durerea cântecului său, umbra Euridicei îl urmează. Ceea ce vede Orfeu acum, ca şi oricare alt poet care caută fiinţa destrămată în timp, nu este fiinţa, ci umbra ei, deci un lucru neesenţial” . Astfel, umbra Euridicei se destramă în noapte, întrucât Orfeu a trădat înţelegerea cu zeii şi numai prin intermediul cuvântului o poate reînvia – spiritual – în operă. Aceasta, (opera), nu-i un substitut al fiinţei pierdute în timp, ci rezultatul recuperării ei spirituale,

este forma verbală a fiinţei care se naşte, întocmai zeiţei Atena din capul lui

Zeus, din conştiinta poetului.

Pornind de la semnificaţiile momentului „întoarcerii capului” de către strămoşul mitic al poeţilor, s-au elaborat studii, cum ar fi Orfeu şi tentaţia realului de Ştefan Aug. Doinaş. Poetul şi eseistul român îşi sprijină argumentaţia pe credinţa clasică în referenţialitatea limbajului: „dincolo de fiecare nume stă un lucru la care vorbirea trimite fără încetare” .

Poetul ascultă vocea lucrurilor adânc interiorizate şi reprezentate, traducând-o în cuvintele comunităţii sale lingvistice, fără a le mai înscrie în sfera semantică familiară, dimpotrivă, încărcând-o de mister ontologic. Numai prin însoţirea talentului cu spiritul critic, poetul poate răspunde exigenţelor de autenticitate şi originalitate. Împlinirea formei marchează dezvăluirea sensului originar. După Liviu Rusu: „Abia prin formă se imprimă interiorităţii ceva durabil, numai prin ea se cristalizează din convulsiunile trecătoare un sens permanent. Iar de aici o concluzie firească: sensul adânc al unei opere de artă se poate înfăţişa în întregime numai în momentul în care şi forma ei va fi complet elaborată” .

Exegeza modernă, concepând opera ca fenomen de comunicare dinspre autor către cititor, admite imanenţa ei de discurs. Iar astfel admite că eul, care este – în postura sa de enunţiator – principala instanţă a discursului, reprezintă una din convenţiile pragmatice fundamentale ale operei şi implicit ale textului, acesta fiind produsul discursului.