Domeniul Public și Domeniul Privat al Statului ca Obiecte ale Dreptului de Proprietate Funciara

INTRODUCERE

Prin prezenta lucrare, intitulată “Domeniul public şi domeniul privat al statului ca obiecte ale dreptului de proprietate funciara” mi-am propus drept scop stabilirea şi demonstrarea importanţei teoretico-practice a aspectelor patrimoniale ale activităţii autorităţii publice locale în contextul edificării unui sistem de administraţie publică efectiv , modern şi bazat pe principiile autonomiei locale şi descentralizării administrative.

România, alături de alte state est-europene, de la revoluţia din 1989 şi până în prezent, a fost antrenată într-un proces anevoios, complex şi contradictoriu de edificare a unui sistem de administraţie publică în conformitate cu standardele şi principiile europene.

Datorită faptului că proprietatea şi raporturile patrimoniale constituie o instituţie complexa dreptului, la cercetarea şi dezvoltarea diferitor concepte din cadrul acestei instituţii au contribuit, deopotrivă, atât reprezentanţii doctrinei de drept public, cât şi celei de drept privat.

Astfel, în primul rând trebuie menţionate contribuţiile teoretice a unor savanţi francezi, reprezentanţi ai dreptului administrativ precum: Victor Proudhon, Leon Duguit, Theophile Ducrocq, Henry Berthelemy, Maurice Hauriou, Jean Marie Auby, Rene Chapus, André de Laubadere şi alţii. Prin studiile acestor şi altor doctrinari administrativişti a fost fundamentată şi dezvoltată teoria domenialităţii, au fost analizate izvoarele, evoluţia şi temeiurile necesităţii de a efectua distincţie între diferite categorii de bunuri ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, au fost stabilite sfera şi criteriile de cuprindere a bunurilor în domeniul public, regimul juridic aplicabil domeniului public, distincţia între bunurile domeniului public şi privat, natura juridică a drepturilor administraţiei asupra domeniului public etc.

De asemenea, un aport deosebit de important în stabilirea şi dezvoltarea teoriei domenialităţii au avut studiile şi operele unor astfel de personalităţi notorii reprezentanţi ai dreptului civil francez precum: Marcel Planiol, Ambroise Colin şi Henry Capitan, care, în special, au dezbătut problemele existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate al administraţiei asupra bunurilor domeniului public, natura juridică a bunurilor domeniului privat al statului etc.

La rândul său, şi doctrina română interbelică, în mare parte influenţată de realizările dreptului francez, a avut o contribuţie semnificativă în modernizarea şi dezvoltarea în continuare a conceptului domenialităţii şi regimului juridic al bunurilor ce aparţin sau se află „în paza” statului. În acest sens, printre doctrinari români consacraţi şi de referinţă ai dreptului public în perioada interbelică trebuie menţionaţi: Erast Diti Tarangul, Paul Negulescu şi Jean Vermeulen. Iar dintre civiliştii români din aceeaşi perioadă prezintă importanţă deosebită lucrările marilor jurişti şi cercetători precum sunt: Dimitrie Alexandresco şi Constantin Hamangiu, în care se analizează natura juridică a bunurilor domeniului public şi privat al statului, precum şi se indică asupra confuziilor şi inexactităţilor existente în codul civil în legătură cu utilizarea termenelor de domeniu public şi domeniu privat.

Printre autorii români ai dreptului public şi privat, care au readus în circuitul ştiinţific şi au repus în valoare teoria domenialităţii după revoluţia din 1989 şi au abandonat sistemul de drept public de tip sovietic, pot fi menţionaţi în special următorii doctrinari: V. Gilescu, Antonie Iorgovan, Eugen Popa, V.Prisăcaru, E. Bălan, Eugen Safta-Romano, Anton Trăilescu, Ion Filipescu, Liviu Pop, Ion Adam, D.C. Tudorache, N. Repelea, Andrei Filipescu, Liviu Giurgiu, A.Cojocaru, C. Oprişan, Marian Nicolae şi alţii.